Dacă până de curând ne puneam mult uzata și aproape banala întrebare, la ce bună poezia în vremuri de sărăcie (iar răspunsurile erau/sunt de cele mai multe ori antinomice, uneori de o hilaritate burlescă), iată că azi întrebarea este, la ce bună poezia în vremuri de pandemie? Răspunsurile pot fi la fel de diverse și imprevizibile, din moment ce ea, poezia, se lasă scrisă&trăită&răsfățată cu aceeași acribie livrescă și exigență (uneori) firească, ba poate mai abitir decât în vremuri normale, sinonime adesea blazării ori apatiei.

Un bun exemplu în acest sens este Adrian Alui Gheorghe, cunoscut și apreciat poet și prozator, tradus, după cum aflăm de pe una dintre clapetele cărții, în numeroase limbi (inclusiv arabă, turcă, macedoneană, suedeză etc.), și care, în miez de molimă înverșunată (aproape sfidând-o), publică un nou și elegant volum de poezie, Comunitatea artistică, în colecția Cantos a editurii Junimea din Iași. Este un volum mozaical, în care asamblarea artistică a micilor/marilor viziuni personale se realizează cu minuțiozitate și talent, finețe, încât produsul dă imaginea de ansamblu a propriilor dileme monopolizante („prea multe lucruri se întâmplă pentru ultima oară”, p. 56), trăiri angoasante („îmi exprim nedumerirea că/ mă găsesc pe pământ”, p. 21), experiențe cotidiene ( „în care am ajuns să banalizăm/ și cele mai importante lucruri” (p. 18), precarități indisolubile („sentimentul de zădărnicie care ne leagă”, p. 9), eșecuri exponențiale („lumea asta/ despre care știm atât de puține”, p. 11) etc., nuanțându-le și detaliindu-le semnificațiile, sondându-le și decelându-le sensurile, căci scopul univoc al actantului poetic este exhibat tranșant: „Aș vrea să scriu un poem care să justifice rostul meu în lume” (p. 64).

Dacă poetul reușește sau ba reiese din lectura volumului care direcționează spre certitudinea răspunsului afirmativ, din moment ce liantul autor-cititor, emițător-receptor este acela al unui tot unitar, reflectat persuasiv și consistent în imaginea de ansamblu a cărții, sau mai bine zis a adaptării (sau măcar a inițierii) cititorului la acea comunitate artistică ce confirmă axiologic și impune retoric. De fapt autorul sugerează o veritabilă comedie a literaturii (nu întâmplător, un segment al cărții de față se intitulează „Comedia literaturii. Reloaded”), în care locurile comune nu sunt puține, intersectate maieutic prin meandrele tumultoase ale unor existențe nu tocmai comode, dar polisemantice prin reverberațiile lor cathartice. Este o aventură propusă pe cont propriu, miza pe care, până la urmă, pariază doar cititorul, unicul câștigător (în alte cazuri și singurul perdant) în fața poeziei de bună calitate și distinsă relevanță.

Aflat mereu în stare de alertă, poetul nemțean caută să sesizeze, dar mai ales să decripteze, acel „strepidus mundi” provocator de stări febrile translate diacronic în bătaia unui onirism estetizat cu migală și relevat ca panaceu adiacent spleen-ului cronicizat, „înhăitat” cu o natură umană sensibilă, delicată, puțin dispusă intemperiilor astuțioase ori terapiilor apodictice. Trecerea în timp și la timp printr-o lume bulversantă, atrofiată pe alocuri, se face cu senzorii activați la maximum din dorința acută de panoramare, dar mai ales disecare crudă a ceea ce vede, aude, visează, crede, speră, literaturizând conotativ tripticul trecut-prezent-viitor într-o învolburată mișcare centrifugă al cărei vortex existențial este chiar eonul cauzator de neliniști și volatilități, rătăciri și fantazări, jubilații și tranzitivități.

Nu de puține ori poemele dau impresia a fi rodul unei imaginații debordante, aproape stihiale, prin revărsarea lor tumultuoasă, explozivă, dar și prin capacitatea de sugestie care translează cititorul în cele mai inedite și exotice areale sinestezice, panoptice, ipotetice, revelatoare de interogații și uimiri, fantasme și ataraxii, survolate cu siguranța aceluia care poate depune mărturie despre transmutațiile și impactul biunivoc al sinelui cu lumea în care viețuiește. Trecerea de la starea de alertă, una naturală pentru poet, la cea de urgență, la fel de benefică, se face abil, evitându-se clivajul prezumtiv, reliefând tensiunea clipei și intensitatea duratei de-a lungul unor climaxuri de excepție și de-a latul unor anxietăți hipertrofiate. Și care, juxtapuse, scot în evidență tocmai stările de necesitate ale unui poet conectat simbiotic la taxonomia tribulațiilor tactile, olfactive, vizuale, auditive, convergente într-un aliaj a cărui sinapsă este chiar imaginația luxuriantă a emitentului abstras realității imediate, voit abandonat himerelor persuasive. Autorul este un Midas modern, tot ce atinge cu privirea, cu imaginația, cu mâna cu care scrie, cu gândul și fapta devine poezie în habitatul său privat, și nu unul oarecare, din moment ce se lasă dominat numai de ființe metamorfozate în poeme („Tata poem, mama poem, copilul poem”) sau de obiecte așijderea („satârul poem”, „cuptorul poem”, „scaun poem”, „ușa poem”, „cuptorul poem” etc.), pentru ca la sfârșit poetul să concluzioneze simpatetic „e mica noastră contribuție la/ sentimentul de zădărnicie care ne leagă”(p.9), confirmând parcă vorbele Eclesiastului, „vanitas vanitatum omnia vanitas”.

Autorului îi priește recluziunea (auto)impusă în utopica sa „comunitate artistică” care, adesea, numai artistică nu e, din moment ce sunt evocați și subiecți anonimi și anoști precum „doamna aurica”, „profesorul danciu”, „croitorul roșculeț”, „doctorul truică”, „colonelul grigoriu” etc., faună umană diversă, dispusă și predispusă la dislocări de toposuri imagistice provocatoare, oscilante între „jumătate în lumea asta/ și jumătate în lumea cealaltă”. Nu la fel se întâmplă când este invocat cu tandrețe, dar și multă empatie, Aurel Dumitrașcu, sub forma unui dialog închipuit cu autorul „Furtunilor memoriei”, la împlinirea vârstei de 60 de ani (știindu-se că poetul s-a stins la vârsta de 35 de ani), din care putem reconstitui cu ușurință profilul fizic, psihic și spiritual al acestuia („un bărbat cu părul rar, lung / ca al beatnicilor de altădată/ …./indiferența tristă/ …./buze subțiri / …./palid ca o biserică.”), care, aflat pe patul de suferință acceptă, oarecum resemnat, inevitabilul sfârșit (cutremurătorul poem se intitulează „21 noiembrie 2015. Câte ceva despre vizita lui/ Aurel Dumitrașcu când împlinea 60 de ani).

Volumul este structurat în șase segmente relativ unitare stilistic și compozițional: Fericirile, Sfântul (excelent!), Mc’poezie, Comedia literaturii. Reloaded, Ultimele dorințe ale condamnaților la moarte și Obsidianul negru (obsidian: rocă vulcanică, amorfă, sticloasă, multicoloră).

Unele poeme, în special cele de mai mari dimensiuni, pândite de redundanță discursivă, inoculează totuși autenticitatea experiențelor auctoriale, redate în averse ba mai temperate, ba mai precipitate, autorul dorind a impune hipocoristic propria variantă/viziune asupra lumii înconjurătoare, percepută exhaustiv asemenea unui falanster și încercând a-i regla mecanismele disfuncționale fie prin intermediul alegoriei („sunt câinele galben/ pot părea o ciudățenie în cartier”, p. 33), fie prin cel al ironiei asumate („Tocmai îmi ratez viața/ și pe lângă ea o mulțime/ de poeme care mi se gudurau la picioare”, p. 35), sau al elegiei ceremonioase („incredibil de frumoasă e floarea/ și o tulbură toamna/ ca și cum iar arde frumusețea/ pe un altar”, p. 102). Tocmai de aceea semnele și „chipurile” eclozate din vacarmul (sub)conștientului sunt ordonate și clasate după importanță gnomică, emoțională ori autoreferențială, esențializând avatarurile la care este supus un poet la vremuri de sărăcie, normalitate sau pandemie. Adică, un poet al timpului său, un scriptor al zilelor noastre. Arderea în etape, segmențială și la focuri tari, ațâță ruminația antinomică, disipând eul liric în proxima imanență, ca mai apoi, subsecvent, să renască din propria cenușă, recompunând starea inițială din componente ezoterice misterioase insului obișnuit, dar la alte coordonate personale și extinse altitudini imaginare. Este geneza noului poem, aflat în stare de emergență compulsivă, asemenea unui vulcan activ, gata să ejecteze confesiunea la cel mai delicat tremur livresc, gestual, iconic, polifonic, somatic etc., dorind a dovedi faptul că numai excesul este viabil, benefic, numai că el, excesul, nu se lasă ușor ocultat de autor: (…) poete (dar mai ales tu, cititorule)/ întinde mâna/ și atinge cu degetul mare/ centrul universului/ apasă,/ miliarde de planete/ se bucură să se rotească/ în jurul tău/ în fiecare clipă/ poți descoperi ADNul veșniciei/ nu te grăbi să-l afli/ răbdare/ răbdare/ răbdare/ nu ai cum să-l ratezi. (Patetica, p.102).

Nu ne rămâne decât să diseminăm, prin lectură, uricul modern propus de Adrian Alui Gheorghe. Merită.

Lucian SCURTU

(„Familia”, nr. 10, octombrie 2020)