Trăim într-un timp al oamenilor infantilizați1 . Un timp sterp, fără lumini sau miracole. Nu mai există mari încercări, încleștări care să facă dovada marilor oameni. Societatea este nivelată și chiar o plagă precum cea care ne încearcă acum, la nivel planetar, nu arată decât același conformism, rezultat a decenii de transformări sociale și istorice (comunism, post-modernism) în care se ițesc doar vârfurile buruienilor și mai puțin încarnări ale unor idealuri. E greu chiar și de scris pentru că nu există scânteia care să declanșeze, fertil, procesul creativ. De aceea e cu atât mai surprinzătoare apariția unui volum care să marcheze un salt cuantic în opera unui scriitor.

Mai mult, o astfel de evoluție a unei opere de creație artistică a epocii contemporane care să însoțească un astfel de proces evolutiv intim, interior, al autorului ei, este, în zilele noastre un act rarissim. Cine scrie se scrie a devenit loc comun și de foarte puține ori conform cu realitatea. Creația literară a luat tot mai mult chipul epocii în care se naște, al trend-ului, urmat cu speranța succesului facil,și tot mai puțin chipul creatorului său. Dificila artă a răsucirii, întoarcerea din întunericul peșterii înspre lumina adevărului, cu trupul și cu sufletul deopotrivă, este un exercițiu îndelung, istovitor, fără finalitate pragmatică. De aceea o astfel de muncă interioară nu există ca scop pentru omul de astăzi, fie el și artist. Să ne amintim această idee: (…) după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă dinspre întuneric spre strălucire,decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca și organul prin care fiecare cunoaște,trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este și la măreața lui strălucire.(…)

Pentru a se ajunge la adevărata știință, crede filosoful, nu este suficientă o remarcabilă dezvoltare și antrenarea inteligenței (…) ci trebuie ca întreg sufletul „să se întoarcă spre lumină“. (…) Astăzi nu ne interesează care sunt calitățile sufletești,sensibilitatea, însușirile morale ale unui matematician, biolog ori fizician, (…) ci numai performanțele lor intelectuale. Valorile intelectuale sunt astfel separate de cele etice și același lucru se întâmplă, în mare parte, și în artă. Or exact această scindare interioară i se părea lui Platon o barieră puternică dinaintea oricărui proces veritabil de cunoaștere și, de aceea, unificarea interioară (pe care o numește oikeiopragia) devenea atât condiția, cât și scopul acestuia.2

Exact acest proces al unificării interioare, oikeiopragia, este concretizat în apariția eveniment a volumului de poezie: O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră. Stări, tablouri, însemnări, firimituri epice, psalmi, viziuni (Editura Junimea, 2020) semnat de Gabriel Chifu. Volumul cuprinde șaizeci și șase de poeme scrise în 100 de zile, între 11 decembrie 2019–19 martie 2020. Iată ce spune poetul în acest context: Urcarea muntelui interior cea mai grea,/drumul nu-ți este luminat de nicio stea,/ genunea-n jur se-ntinde, crește amețitor,/ nu-i nimeni nimeni, să-ți sară-n ajutor. (…)// Neabătut urci. Îți cauți adevărul, nu altceva,/ convins că, necăzut, e cuibărit undeva./ Dar cuvinte n-ai să-i dai ființă./ N-ai, fiindcă nu există toate acele cuvinte/ de care ai avea trebuință/ și nici legăturile lor de sens, sfinte.// Belșug de lacrimi, suferință/ e urcarea asta (…) (Muntele interior)

Teme, motive prezente în filigran sau dezvoltate în cărțile anterioare ale lui Gabriel Chifu, erup cu forță în acest volum. Gabriel Chifu nu a scris niciodată literatură de estradă. Temele sale predilecte, care au devenit mărci de recunoaștere sunt dintre cele mai profunde. Etern valabile dar și provocatoare și incomode pentru omul infantilizat, nu lasă loc de concesii și poartă, asemenea intrării în vechiul templu, inscripția nosce te ipsum. Sunt principii care alcătuiesc nucleul unui volum vibrant, desfășurându-se într-o poezie plină de forță și frumusețe, fidelă celor mai înalte idealuri ale artei poetice.

Unul dintre ele este principiul paradisului, așa cum e înțeles el de către Horia Roman Patapievici: paradisul, celest ori terestru, escatologic ori Vârstă de aur, fie că se află la sfârșit, fie că se află la început,pretinde un anumit tip de percepție senzorială, care poate fi numai al simțurilor paradisiace. Frumosul provine, în artă, din aceeași țâșnire cu adevărul.3 S-a pus problema dacă astăzi opera de artă mai servește scopul înalt de a încarna adevărul și frumosul. Ce se mai poate spune în postmodernism, când banalul, cotidianul, mizerabilul, realismul sunt privilegiate în textul literar și când literatura, ca întreaga artă, a asimilat și a trecut de Fântâna lui Duchamp sau Conservele de supă Campbell ale lui Andy Warhol? Heidegger observa că din anul 1829, atunci când Hegel a rostit pentru ultima oară fraza: „arta este pentru noi ceva ce aparține trecutului” s-au creat încă multe opere de artă remarcabile. De aceea Heidegger lăsa deschisă întrebarea dacă mai este arta o modalitate esențială și necesară (…) Sau arta a încetat să mai îndeplinească această funcție?4

Din fericire noi putem răspunde, astăzi, că mai există opera literare, în care principiul paradisului, adevărul și frumosul sunt prezente firesc, de unde și reușita acestora. Ele există în chip natural, deoarece nu sunt rezultatul unei încorporări mecanice, precum adaosul unui ingredient după rețetă, ci expresia unei stări de excelență. cum este înăuntru, în intimitatea creatorului, așa este și în afară, în opera literară. Nostalgia paradisului, amprentând ființa, antrenează manifestarea adevărului și a frumosului în poezie. O poezie ce devine expresia acestor principii înalte de perfecțiunea aceea pe care o simte, o bănuiește și o caută de-a lungul vieții orice mare creator.

Simțurile/ mele nu recunosc decât partea luminoasă a lumii, caută/ obsesiv, în orice, paradisul (sublinierea ne aparține).//N-am să fiu capabil niciodată să descriu întregul: partea/murdară, ferocitatea, abjecția lipsesc din tablou (O descoperire amară).

Într-o lume dezvrăjită, căzută, acest dar al unirii omului cu cerul, al pământului cu zeii, este un handicap, o dureroasă binecuvântare ce își găsește împlinirea în spațiul liric, acolo unde paradisul mai poate fi resuscitat. (va urma)

 

NOTE

 

1 Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii, Andrei Cornea, Bucureşti, Humanitas, 2014.

2 Republica lui Platon, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, Mitul Peşterii, traducere şi note de Andrei Cornea.

3 Două eseuri despre Paradis şi o încheiere, Horia Roman Patapievici, Bucureşti, Humanitas.

4 Ibidem.

Andreea H. HEDEŞ

(„Neuma”, nr. 9-10 2020)