Iscusit tâlcuitor al artei cuvintelor, Theodor George Calcan e un cavaler al bunei ȋndrăzniri de a se confrunta cu propria-i persoană, ezitantă, pe orbitele vieţuirii, şi fulminantă, prin evadări din strâmtorări şi limitări cotidiene: Asculţi cu o linişte nefirească/ Cuvântul/ Care-ţi roade vorbirea/ Până la capăt// Ce-i drept, nu te poţi vindeca/ De frică/ Prin frică// Numai fecioara luminii/ Se poate desfolia/ Între vagi interludii/ Ofelia, ofilindu-se/ Prea devreme. Străin de orice canon literar şi de făcătorii de cuvinte, de o aprigă împotrivire la tot ce ne toceşte şi ne tulbură şi ne ofileşte simţământul acut al desluşirii, Poetul Theodor George Calcan străbate vremelnicia trăirii, prin cea mai la îndemână şi mai severă artă şi prin mânuirea abilă a celei mai teribile arme, cea care ţinteşte fără a doborî, o ţintă mişcătoare, scrie poetul despre sine, un fel de însoţire a sufletului imperceptibil şi de incerte semne, prin care să ni se arate: Aud clavecinul vecinului/ Şi-mi îngrop faţa în trestii şi tropi// Mă gândesc bunăoară la Wagner/ La Berlioz şi de bună seamă la Liszt/ Prin degetele cărora lungi precum umbra/ A trecut ca un curent electric/ Muzica lor// Amintire-n amintire/ Bărcile cu elitre în loc de pânze/ Curg liniştite pe gangul/ Toamnei nimănui. De fiecare dată, prin fiecare invocare a unui premergător sacerdot, adevărul ne apare dezvăluit prin chiar părelnicul închipuirii. Calul troian are pereţi de sticlă transparenţi, Pegasul din Olimp e, de fapt, un inorog al înțelepciunii, Hamlet e trădat de Faust, Robinson are în preajmă o frontieră de cuvinte. Pentru a fi viu şi autentic, mesajul poate fi confirmat doar prin sinestezii neobturate: Ochii pot auzi şi urechile pot vedea. Până şi numele omului e o rană şi o rună.
Neasemenea şi cu totul personal prin arta sa poetică, Theodor George Calcan e poetul desluşirii firii umane, al defrişării semnelor oculte, de tot ce ar împiedica sensul vieţii fireşti, de a face vizibilă şi lizibilă semnificaţia, prin alcătuiri de imponderabile imagini evanescente şi prin întruchipări de neaşteptate himere, mai autentice şi mai vii, prin inconsistenţă, prin metamorfoze subite, prin abateri de la firesc, până ajung să dispară la fel de repede, mai repede decât clipa perceperii: Şi toţi ochii/ Ne citesc cărţile albe/ Fără cuvânt. În cel mai lung poem din Anul Şarpelui Glykon (2015), poetul îşi imaginează moartea proprie şi nu-l cuprinde teama şi nici spaima de necunoscut, mai curând îl încearcă temerea că nu-şi va fi terminat ce avea de înfăptuit, fiind prea mare abisul între faptă şi cuvânt. Deasupra noastră stăruie moartea, strigătul neîncetat al Păsării Kra, avertizoare a ceea ce ne aşteaptă pe fiecare. Nu e posibil să ignorăm avertismentul, cum nu e posibil să trăim din uzura şi zgura timpului. Iubirea are chip feminin, de la Circe la Ofelia, de la Desdemona la Margareta, toate sunt adeveriri şi revelaţii la care nu avem acces decât prin arta fanteziei.
Uimiri şi desluşiri. Temerar şi sprinten, dinamic şi imprevizibil, cu un fascinant discurs poetic, cu tensionări şi accentuări, pentru Theodor George Calcan fiecare poem e un testament al ultimei clipe, al clipirii în faţa orbitoarei lumini, al distingerii între ceea ce nu poate rămâne ascuns şi între ceea ce nu poate fi scris. Dintre toate se remarcă paradigma numelor invocate, din cele mai neaşteptate zone, însoţindu-l ȋn exilul său interior. Mai trist decât Bacovia i se pare a fi Ovidiu. Femeia e şi ea o zeitate, cu o mână culege stele fierbinţi, iar cu cealaltă face semne oculte: Orişice măr poate muşca/ Gura unei femei/ Dar, nu orişice şarpe/ Poate muşca sărutând/ Gura morţii. Paradigma numelor, bestiarul fabulos, cantemirian, parodia şi ironia, toate, în şuvoi aluvionar, pe un portativ diafan, cuvinte înscrise în albul pur al zăpezii şi ȋn sufletul poetului, la fel de sfielnic: Dar, graniţa între viaţă, aşa cum e ea,/ Şi viaţa secretă, realitatea interioară/ A oricărui ins/ Există, există, există,/ Stând cu capul sub ficţiuni/ Mă gândesc/ De fapt mă duc cu gândul/ Unde nu trebuie/ Mintea şi mitul/ Se pot liniştit despărţi. Dinamica lexicală aparentă nu e decât o mai severă disociere între aparenţe înşelătoare şi amprenta alcătuirii tainice a firii umane.
Oniric şi hermetic. Retorica poetică e o încununare a unei cunoaşteri, mai presus de cuvinte. Forma de plural pe care o înscrie pe frontispiciul cărţilor sale e o cale de descifrare a tumultului agresiv, în faţa prea uşoarei şi prea grabnicei treceri, fără martori, fără cititori, însingurarea fiindu-i prilej de meditaţii amare: Statui albastre (debut), Confesiuni despre neant (1996), Atelierele lui Belfegor (2009), Amneziile doamnei Voltaire (2020). Prin metafore şi metonimii, prin alegorii, sinecdoca fiind la ea acasă, cu evaziuni multiple şi eliberări din strâmtoarea cuvintelor, cu subtile sesizări şi treze simţăminte, la pândă, gata să ne surprindă, tocmai când ne aşteptăm mai puţin, de a citi altfel un portativ şi într-o alcătuire diafană, un alt fel de a recompune, de a restaura ceea ce ni se părea ca de la sine înţeles. O mai severă abordare a vieţii, prin alegorii fabuloase, punând în lumină înţelesul, configurându-l, statornicindu-l: Piatră eram/ Şi apă am fost/ Apă am fost, piatră am rămas.
Opera nescrisă e viaţă netrăită. Poetul pare că respiră aerul dintre cuvinte, prin goluri semantice, primind semnale hermetice, cu fulgerări şi însufleţiri din necuminţite învolburări din senin, din aprige şi disperate încumetări, rotiri şi răsuciri în spirală, rodnicii retorice, seminţii şi atestări vulnerabile, precare clipe, precoce cunoaştere, cât miezul nu e copt şi ofilirea grăbeşte desfrunzirea, aceeaşi frunză în cădere, din veac în veac şi din verset în verset. Îndemânarea de a converti concepte şi abstracţii, prin volute şi acolade poetice, stringenţa şi urgenţa de a le consemna cu litere vii, cu sensuri înnoite care se ramifică şi se întretaie la fiecare adiere de duh interior, ca într-un trecut timp, recuperat pe fiecare prag al cunoaşterii, din treaptă în treaptă. Nimic nu se repetă. Nimic nu pare a fi mai profund decât aparenta stare de neclintire şi mai de nepătruns înţelesul ascuns al unei licorne care ni se dezvăluie în chiar clipa surprinderii, ca un semn al înţelepciunii divine.
Culte şi oculte poeme, par a fi scrise dintr-o suflare, fără oprire şi în devălmăşie aparentă, studiată, cu neaşteptate metamorfoze ale locului comun, aproape inumane imagini, codificate înscrisuri, metafore aleatorii şi codificări glorioase, triumfătoare doar în intervale de răgaz şi reflecţie, în răgaz de contemplare mută şi de cunoaştere fatală, însoţită de revelatorii detalii şi de amănunte ocrotitoare. Nici urmă de înstrăinare în această căutare continuă. Fiecare poem e o artă poetică, însoţitoare de taină în solitudinea celui care trăieşte pentru a scrie, şi scrierea sa e o confesiune neîntreruptă.
Doar omul rămâne hieroglifa statornică pe fruntea dimineţii, omul în toată splendoarea alcătuirii firii sale şi în tot largul unei respirări, în chiar clipa trăirii instantanee. O fervoare şi o intensificare, prin actualizare promptă, ne e dat să citim în fiecare poem: Poezia nu e decât/ O sferă de Cristal/ Limpede ca apa/ Şi perfect transparentă. Poetul şi-a însuşit arta întocmirii cuvintelor în sălaşul lor semantic, deopotrivă cu arta combinărilor infinite, pe scara timpului cu severe urmări şi grave consecinţe, pentru cei care nu scriu şi pentru cei care nu citesc, dacă nu ar fi atenţi la ceea ce ni se pare că e viaţă, creaţie, cunoaştere, până la cea mai discretă şi tainică particulă a regăsirii în cea mai frumoasă şi mai bună dintre lumi, una în care omul sălăşluieşte în casa poeziei, zidită în lumina neînserată a iubirii fără de moarte.
Gheorghe SIMON
(„Expres cultural”, nr. 10, octombrie 2020)
Comenteaza
You must be logged in to post a comment.