Cu noul său volum de versuri, Gramote (Editura Junimea, Iași, 2020), Gellu Dorian se poziționează într-o zonă tematică inedită, oferind spectacolul vegetalului aromatic, alături de o întreagă tradiție de înțelepciune și spiritualitate terapeutică. Prin tonul lor calm, poemele poartă spiritul plantelor cu efectele lor tămăduitoare, instalându-se ca un balsam peste suferințele trupului, dar și ale sufletului deopotrivă. Această apropiere uman-vegetal este cu atât mai spectaculoasă cu cât presupune inițierea într-un limbaj tainic, reiterat mereu în formele unui ritual ancestral, de această dată dublat de valențe lirice și asociative deosebite. Memoria textului acționează ca o forță recuperatoare a unei înțelepciuni de veacuri, canalizând atenția înspre semnificația gestului cu aura sa de sacralitate. „Florile de salcâm le culegeam dintre spini/ ca pe niște lacrimi înghețate de pe fruntea lui Iisus/ de pe o icoană din Siberia, din buzunarul/ în care tata-și ținea inelul găsit într-un canal din Kiev/ și visa la copacul sub care va sta, nu știa sigur/ dacă în acea viață sau în alta, dar era bine, mirosul/ florilor îl îmbăta atât de tare încât uita unde se află,/ până când și în nările mele de atunci,/ simt acum mirosul din care mai târziu m-am născut,/ alteori, vara, în tigaia încinsă cu ulei, trecute printr-o cocă,/ mama făcea din florile de salcâm clătite pe care tata ni le dădea/ tot ca pe niște lacrimi ale lui Iisus,/ să ne vindece bocetul smuls/ ca dintr-o rană de sulița care gemea toată iarna în cana cu ceai/ pentru a alunga roșul care ne stătea la toți în gât.” (Florile de salcâm).

În această matcă se așază, cu atitudinea cea mai firească și totodată cu grijă cochetă, poemele, văzute metonimic asemeni unor leacuri de îndulcit viața, despre care Ioan Holban menționează în Cuvântul însoțitor al cărții: „Gramote poate fi placa turnantă a poeziei lui Gellu Dorian care, cu acest volum, abordează fondul arhaic şi orizontul mito-poetic nu doar românesc, dar şi cel al siberiilor cu strănut de eschimos. Figura tutelară este, aici, vraciul, şamanul din iurta siberiană, care, cunoscând simbolistica numărului 6 („666”), caută în sacii adunaţi leacurile de îndulcit viaţa, adică plantele de leac, de la rostopască, cicoare, păducel, tei, mușeţel, şofran, gălbenele, pojarniţă, măceşe, levănţică, tătăneasă, coada calului, urzică, până la caprifoi, busuioc, roieniţă, ghimbir, anghinarie, brânca ursului, câte şi mai câte…”

În unsprezece capitole sau cicluri poematice, plus Epilog, viața se desfășoară între mit și realitate, iar trupul înregistrează ca un martor fidel însemnele trecerii și mai ales ale suferinței. Subtil și foarte grijuliu, se alunecă spre orizontul văzut și nevăzut al interiorității, al ființei profunde, acolo unde lupta cu boala poate atinge cote febrile, iar în memoria cărnii e cuibărită epidermic teama. Povestea palimpsestelor nedescifrate presupune un traseu inițiatic, alături de asumarea temporalității sau a viețuirii la limită. Procedural, boala se cucerește prin descântec, dar ea se și deconspiră prin ironie, parodie, poveste cu tâlc. E un drum ce presupune răbdare de melc, o puternică referențialitate și sublimare simbolică, fiindcă așa cum se știe, nu doar destinația contează, ci și parcursul, iar în cazul lui Gellu Dorian, călătoria nu se poate lipsi de puțină filosofie:„Frumusețea nu se tratează cu nimic, ea rămâne o/ boală care se vindecă de la sine, ține puțin/ când este doar o carcasă a unui suflet inanit, și/ ține până la capăt, când inima primește sufletul/ și-l oploșește acolo ca într-o memorie poeziile/ care vor salva lumea, așa cum vezi în câte un bătrân/ neastâmpărul unui copil care se bucură/ de sfârcurile mamei lui ca iubitul de țâțele iubitei,/ ori primăvara, prin câmpul plin de flori,/ miei zbenguindu-se fără frica jungherului/ din brâul ciobanului care sare la gâtul fiarei/ gata să pună capăt frumuseții care habar n-avea că există,/ și nici măcar atunci când plânge, frumusețea/ nu plânge, ea doar strălucește în ochii/ în care soarele se îndrăgostește de sine.” (O boală care se vindecă de la sine).

Poemele de față se deschid spre tărâmul imaginarului ancestral, realizând un echilibru între viziune și fantezie, între realitate și visul recuperator. În răgazul bine temperat al cărnii, o cană cu ceai aromat își are poezia ei și tocmai această fâșie subțire de viață, doldora de mirosuri și tactilități, de mângâieri închipuite sau tămăduitoare, se conturează cu acuitate geometrică în aceste versuri. Poetul asociază cu ușurință registre stilistice, întâmplări și trăiri, dându-le suflu epic, angrenându-le în povestea trupului și a sufletului din ce în ce mai vulnerabile. În acest context, aromele trecute prin alambic sau ceaiurile cu întregul lor ceremonial amintesc nu doar de ritualuri șamanice, dar pot fi și un medicament tocmai bun pentru ameliorat frica de moarte a ipohondrilor.

Aparent inofensive, viziunile autorului sunt suculente prin ironie, umor, fără a-și pierde nota de lirism și sensibilitate. Confesiunea lirică înregistrează neliniști cotidiene, răni sufletești și trupești, refugii spre zonele de maximă sinceritate, cu speranțe mereu înnoite și amenințări thanatice: „Doctorii cu arginți sunt ca frunzele uscate de urzică/ pe care le arunci iarna în ibricul din care speri/ să răsară vindecarea pe care toată vara ai uitat-o/ printre bălăriile unei lumi care și-a făcut un rost/ din a te uita acolo, într-o iarnă gârbovită/ lângă o sobă cu cenușă rece/ ei sunt cei cărora le plătești ca lui Caron/ cei doi bănuți pe care ei îi vor înmulți peste ochii tăi/ așa cum știu că cel născut va fi mâine/ cel fituit de ei, până la capăt, când ca tine/ întins pe un nor îngerii te scutură în văzduhul/ furat de iluzii ca frunzele toamna de vântul/ slobozit de gurile rele ale verii care n-au mușcat/ nimic din ceea ce toamna a rodit/ în rănile tale.” (Rănile tale).

Discret și aluziv, poemele din Gramote aduc povestea timpurilor trecute și viitoare, re-scriind Îndreptarul vindecării miraculoase prin armonia cu tainele lumii vegetale, cu spiritul tutelar al naturii, căci, cu acest prilej, Gellu Dorian trasează conturul unui nou teritoriu de expresivitate și lirism, deloc sau puțin explorat în literatura noastră de până acum.

Monica GROSU

(„Neuma”, nr. 9-10 2020)

Post Views: 3