„Terapia cu îngeri”, publicată la Editura Junimea, în 2016, cu un cuvânt însoțitor al binecunoscutului critic literar Ioan Holban, o excelentă antologie de autor a unui „Cehov de Moldova”, după cum se autodefinește însuși autorul în poemul „Microbii”, reia poeme, multe revizuite sau rescrise, în selecția cărora s-a ținut cont de o „vizibilă unitate stilistic/ formală”, materialul liric fiind extras aproape în totalitate din volumele tipărite după 1990, dar modificat conform „gustului […] de azi” și completat cu „vreo 30 de inedite”, obținând astfel „o carte nouă. Sau aproape.” („Câteva precizări”- Autorul). Structurată în cinci părți, „Locuri înguste”, „Evadări”, „O bere acră ca veacul”, „Poemul sfâșiat”, „Întuneric progresiv”, antologia se deschide cu poemul „Locuri înguste”, care ne înfățișează o lume doar relativ sufocantă, un spațiu neîncăpător, dar, paradoxal, plin de viață: „Așa-zisele locuri prea strâmte irespirabile/ fie și cele strânse în chingi/ nu sunt pustii”. Totul este până la urmă o problemă de perspectivă, lumea este așa cum este din perspectiva unghiului din care este privită. Astfel, adaptabilitatea devine o condiție asupra viețuirii: imensitatea cerului înstelat poate fi lesne înlocuită cu spațiile care „Au și ele/ înstelările lor cu berării și taifasuri/ au locuri anume de fumat pentru micii toxicomani/ Au și gară să evadezi în nemărginiri/ unde poți să bei o cafea.” Așadar, un loc strâmt se poate lărgi în funcție de orizontul celui care îl scanează, identificând, chiar și ironic, mici puncte luminoase în întuneric, jumătatea plină a paharului, de cele mai multe ori ignorată. Gara, mediu propice relațiilor sociale de conjunctură, ocazionale, punct al plecărilor și al sosirilor, al evadărilor în necunoscut, devine un nod existențial, un spațiu al micilor vicii, o graniță între interior și exterior, un punct de legătură între individ și ceilalți oameni, dar și între individ și elementul divin: „Și acolo lumea-și petrece vremea cu îngerii/ pe care îi roagă să le amenajeze o popicărie.” Preocupările oamenilor sunt aceleași chiar și în spațiile „strâmte irespirabile”, la fel cum moartea își urmează cursul firesc pretutindeni: „Și să nu crezi/ că pe acolo moartea-i mai puțin pricepută”, „Moartea e vastă și respectă/ orbește ce-ți este scris”. Moartea pare să fie, de altfel, singurul lucru cert, un fel de axă de sprijin a întregii existențe umane: „S-a cuibărit în tine moartea. N-o alunga/ e un punct de sprijin. Pe ea poți să te bizui./ Ea nu te părăsește la greu.” („Mărturisiri”). Un alt spațiu strâmt, limitat, insalubru, gri, aproape apocaliptic, unde „mulțimea anonimă țipă: ajutor”, ne este înfățișat în poemul „Microbii”: „Prin vagoane de clasa a treia pe culoare strâmte cu oberlicht/ persoane secrete ronțăie/ cotoare de îngeri”. Alimentate de spațiile înguste și întunecate, frica, nevroza, anxietatea, conștientizarea limitării umane, a morții în cele din urmă, sunt veritabile pretexte de introspecție și de automustrare pentru încercarea de a pătrunde tainele lumii de dincolo: „Cum în rânjet adie mila/ cum ungherele își alăptează nevrozele/ cum acrul se scaldă în dulce.// De ce spionezi intimitatea întunericului Genarule”. Ironia este prezentă și aici, îndoiala se răsfrânge și asupra propriei creații poetice: „Ești un Cehov de Moldova/ Așa te-a fixat în chihlimbar Măria Sa Critica Literară/ Nu prea zărim în poemele tale microbii durabili ai eternității.// Pagubă-n ciuperci!”. Bodega din cartier, cu ungherele sale la fel de insalubre, este un alt element al spațiului ocazional unde se declanșează sentimentul inutilității și al repetabilității existențiale: „Uneori intri și te așezi pe scaunul din colțul bodegii”, „Pe geamul soios vezi orașul care te-a împins înăuntru”. Valorile materiale își pierd importanța, mărunțișul devine monedă de schimb între viața de aici și viața de după, un fel de plată dată lui Charon, pentru a trece peste Acheron: „Zornăie pe masă mărunțișul/ ca și cum în urma ta s-ar închide hubloul unui veac/ adânc submarin”. Orașul în care „vecinul dă găuri în perete să atârne/ poze cu nunta”, în care „se blochează liftul”, în care „scârțâie patul de nuntă”, în care „micile iubiri de palier se sinucid”, nu este decât un spațiu etajat al unor „nesfârșite benzi desenate cu vise”, prea obositor pentru poetul aflat într-o permanentă încercare de menținere a vitalității: „noi seniorii ținem ca moartea să fie perfect sănătoasă”. Viața în contextul urban este un mix de lucruri adevărate și închipuite, unul obositor, chiar extenuant: „Imaginar și real: cam mult pentru unul ca mine.” („Benzi desenate”). La adăpostul întunericului, în liniște, când numai „Vântul cântă la butoaiele curții interioare”, resursele motivaționale intrinseci ating cote maxime: „Și totuși cu ochii luminăm și cu umbra întunericim./ Noaptea ne distilăm lacrimile ca să obținem/ esența aceea/ un splendid cogniac din plâns.” („An sterp”). Și totuși, îndoiala ia naștere din excesul de lumină, din imperiul lucrurilor nevăzute, emițând alte și alte firești frământări: „Din preaplinul luminii țâșnește asurzitor/ o rază de întuneric.” Lumile se întrepătrund natural, se prelungesc una pe cealaltă, nimic nu e ceea ce pare, nu oricui îi e dat să înțeleagă marile taine: „Ce vezi e ascuns îndărătul privirii/ doar marile evaporări de suflete sunt vizibile.” („Text scris din plictis”). Locuitor al unui Bacău unde „Fără să știe omul emite un crin călător peste veacuri”, unde „tăiem capul vântului să auzim peregrinul/ bătând fantomatic la porți”, poetul se consideră liber să tacă, să fie martorul unor catastrofe, al unor „iubiri gonflabile. Incendii”, declarându-se un ultim mohican al generației sale: „Generație calofilă sunt ultimul tău mohican liric.” („Ultimul”).

Alteori, același oraș e un spațiu al eleganței, „când doamne galeșe și domni șezând/ cu stil pe scaune de pai/ în cești fierbinți de porțelan mânuiesc lingurița/ părelnic/ chiar de argint cu filigran”, cu o terasă unde se pot observa „pălării de margarete/ cu boruri largi” și „spirale de miresme/de tutun de pipă”. Tot acest echilibru este risipit brusc de inerentele dureri ale trupului: „mă- tușa mea Leonore/ observă: Vai mă dor/ bătăturile cred că se schimbă veacul.” („Domni și doamne”). Despre trecerea din microspațiul uterin în macrospațiul urban, despre evoluția de la starea de fetus la cea de individ aparținând unei comunități, despre acceptare, irepetabilitate și solidaritate cu propria moarte este poemul „O singură dată”: „Doar tu dintr-o vizuină mai mică/ ai ieșit într-una mai mare/ numai tu un prenume o singură dată/ tu pentru totdeauna”, „poți împăca ființele cu adierea ființelor/ Numai tu un nume o singură dată/ solidar cu propria-ți moarte// Numai tu.” Un motiv adesea întâlnit în volum, este cel al îngerilor. Despre aceștia aflăm că vin în vizită „Când fereastra se crapă de la sine”, „Deși ar putea să treacă prin geam/ fără să-l spargă.” („De la sine”), că îngerul care ne știe destinul poate fi mituit, deși chipul lui ne este necunoscut: „și cu iscusință îngerul ni-l mituim/ îngerul care ne știe parcursul și tace./ Nici chipul nu i l-am văzut.” („Probabil”), că îngerul are o „boare acruță de lapte matern” („Identități”), că „Nu din exces de puritate plâng îngerii și nu-i auzi plângând./ Plâng/ fiindcă sângele lor de glicerină e de un singur fel/ și nu cunosc durerea de a fi pereche.” („Nepereche”), că „Numai acela e înger care trece prin geam fără/ să-l spargă/ și-n clipa aceea când nu-l auzi ai și murit.” („Conținuturi secrete”). Încărcătura emoțională a poemului rezultă din intensitatea trăirii interioare, din contopirea stărilor: „Poemul meu e devastat/ de simțuri.” („Conținuturi secrete”). Credința e un proces asemănător celui de reproducere, o secvență a metamorfozei spirituale: „Adierea stârnită de un fluture mascul oprit o clipă/ pe-o femelă/ și stă acolo cât hotărăște Dumnezeu/ Până devin gestante rugăciunile noastre.” („Cum se nasc îngerii”). Ideea învăluirii, a strategiei construirii unor cercuri concentrice, a tehnicii bulgărelui de zăpadă, în care fiecare strat este îmbogățit și completat de un altul, este ilustrată în poemul „Frig”: „Un copil desenează cu creta pe asfalt un copil/ dar copilului desenat îi este frig/ și atunci desenează împrejurul lui un înger./ Dar și îngerului desenat îi este frig/și atunci îl cuprinde în conturul unui copil mai mare/ pe care-l îmbracă să-i țină cald/ cu-n alt înger de puf/ închis la rându-i de un copil nemărginit.” Apariția ispitei în viața autorului tulbură acest echilibru al straturilor concentrice, protectoare: „În tot acest timp o femeie desenează un șarpe/ împrejurul povestitorului.” Un alt poem deosebit, o poveste despre cum, în goana noastră nebună pentru rezolvarea propriilor probleme existențiale, ne uităm rădăcinile, este „Fotografii sepia”: „Oricât de grăbită ar fi goana noastră după durere/ ce bine-i să privești înapoi peste umăr/ spectrul/ ferestrelor tot mai vechi arborii tot mai bătrâni/ fotografiile/ ovale sepia/ ale clanului tău.” Doar o permanentă rememorare a originii, a traseului parcurs, a devenirii, poate face posibilă înțelegerea unor fenomene profunde, cum ar fi „arta pietrelor mari de a se sfărâma în tăcere/ fără văicăreli fără convulsii fără ură.” A doua parte a antologiei, „Evadări”, este reprezentată de secvențe lirice din timpul unor călătorii spre diverse destinații, care dau și numele poemelor: „Florența”, „Londra”, „Stockholm”, „Paris”, „Toledo”, „Etna”, „Oslo”, „Veneția”, „Spre Rhodos”, „Provence”, „Lesbos”, „Yorkshire”, „New-York, 1980”, „Roma”, „Atena”, „Finca Vigia/ Havana”, „Ierusalim” și „Amsterdam”. „O bere acră ca veacul” este cea de-a treia parte a antologiei, una destul de consistentă cantitativ, purtând numele unui poem din prima parte a volumului. Despre soarta ingrată a poetului ne vorbește autorul în primul poem al acestei părți: „cum ne-a hărăzit Dumnezeu/ greșindu-ne în mare mila lui/ Adică noi/ noi poeții/ balastul/ ar trebui să ne ardem singuri pe rug.”. Cu o situație financiară precară, adeseori supuși fenomenului de excludere, prizonieri ai cărților, poeții sunt niște condamnați ai destinului, ai sistemului social neprietenos: „Noi nu avem bani de înmormântare./ Noi riscăm să rămânem pe afară./ Riscăm să rămânem prin biblioteci.” Ideea luptei pentru putere, pentru supremație, pentru deținerea adevărului absolut, cu tot ceea ce implică, lideri și supuși, uzurpatori și uzurpați, vinovați și nevinovați, este ilustrată exemplar în poemul „Profeții și turma”, unde concluzia din final este edificatoare: „turma își urmează oarbă profeții/ când iese la păscut din deșertul fierbinte// Își urmează oarbă profeții/ până la sfârșitul veacurilor.” Despre actul creației este și poemul „Dacă nu”, în care poetul devine un adevărat chirurg al ideilor: „E simplu: intri în text prin incizie./ E blitz. Te-ai așezat pe masa chirurgului/ îl simți ca pe un glonte./ sau nimic./ Scoală din morți și citește-l./ Dă-ți întâlnire cu el în cruce. Intersectează-l./ Ciocniți-vă. Rabdă-l. Rănește-l. Pansează-l./ Lasă-i-te victimă. Încearcă de o mie de/ ori. Sau nimic. Sau totul. Și dacă/ nu și nu/ și nu/ dă-i cu tifla.”. Despre trauma creației, despre suferința care îngheață simțurile și organele, despre impactul acesteia asupra întregii ființe a creatorului este și poemul „Sertarul”: „doar în sertarul cu cheie/ doar în sertarul cu manuscrise mi s-a părut/ că-i frig ca-ntre două/ stele din iad.// Și mâna din umăr mi-a înghețat.” Un poem special îi este dedicat motanului Zoro, „un portocaliu în sine dungat”, „Imperial. Enigmatic.”, „perla coroanei”, „viteazul din colivie”, „cârcotaș aventurier leneș”, „Cel mai lingușitor./ Cel mai gheară”, „octogenar”, „nemuritor ca și regina aristocratică” („Motanul Zoro”). Cea de-a patra parte, „Poemul sfâșiat”, cuprinde câteva fragmente lirice, foarte concentrate, numerotate de la unu la 13, fiecare având câteva subpuncte: „Cal bătrân du-te la abator și spune-le că n-ai nevoie de ei” („1.”), „Moartea care umanizează: țipătul de plăcere al ierbii când e păscută de cerbi” („2.”), „Mai ales toamna hematiile noastre cad din copaci” („4.”), „Pe mine mă împinge din spate viitorul” („5.”), „Am pescuit păsări doar o singură dată și numai în râul care urcă” („9.”), etc. Primul poem din ultima parte, ,,Întuneric progresiv”, tratează aspectul îmbătrânirii, al trecerii progresive și iremediabile a timpului, din perspectiva creatorului: „N-am avut nevoie de tine nu eu te-am chemat./ Mă învățasem cu mine așa cum eram.”, „Acum soarele și-a pierdut frăgezimea și odată cu ea/ și prețul meu a scăzut”, „Tot mai des tâmpla atinge călcâiul lui Dumnezeu/ și asta mă sperie.”, „Aprind lumina să văd dacă e întuneric/ într-adevăr întunericul e progresiv.” („Întuneric progresiv”). O antologie despre poet și poem, despre eliberarea spirituală înaintea unei morți iminente, „Terapia cu îngeri” este, în esența sa, o poveste a vindecării și a înălțării prin poezie.

 

Flavia ADAM

[„Neuma, nr. 3-4 (5-6), martie-aprilie 2018]