Sterian Vicol, Memoria lui Femios. Ielele şi elegiile lui Terian

Memoria lirică
Personajul lui Homer, Femios, arhetip al poetului, este cel care, atunci cînd sînt suprimaţi peţitorii Penelopei, îl roagă pe Ulisse să-l cruţe, argumentînd că faptele eroilor trebuie cîntate de cineva pentru posteritate. Sterian Vicol şi-l asumă ca simbol, într-o serie de volume numită Memoria lui Femios, ajunsă la cel de-al treilea, subtitrat Ielele şi elegiile lui Terian (Editura Junimea, Iaşi, 2015). Cartea chiar are, între motouri, un extras din Odiseea, reluînd cuvintele cîntăreţului homeric: „Sînt inspirat de un zeu de sus/ Dar mi-am învăţat singur meşteşugul”. Afirmaţia pare a fi însuşită (se şi confirmă) de Sterian Vicol, care admite existenţa harului, dar şi necesitatea efortului creator.

Pentru el, inspiraţia de sus nu vine de la daimon sau de la duh, ci de la „ele/ iele”. Muzele lui sînt frumuseţi feminine, vrăjitoare ale eroticii: „Trebuie să le vezi dansul/ chiar dacă hora lor te îmbolnăveşte,/ chiar dacă adolescenţii transpiră/ luaţi parcă de frigurile nopţii!// Ţîţele lor ca pui de rîndunică/ leagănă sălciile cu mîţişori de aur/ sub care cercul de pămînt aşteaptă/ săgeata sămînţei, vestitoarea lumii!// Vin ele, ielele, purtînd pe braţe/ somnul aerului, legănîndu-l,/ vin ele şi-mi aduc o cană cu vin/ să pot să scriu despre ele/ iele!” (Ielele). În mijlocul unei lumi pline de vitalitate, de palpit erotic, de întîlniri fecunde, poetul este un hedonist contemplativ. Delectarea sa este una de tip anamnezic, bazată pe aduceri-aminte. Limbajul este disimulat într-un uşor ermetism, insinuant, eliptic. Spaţiul în care sînt proiectate poemele este unul sentimental, campestru, identificabil în nostalgia copilăriei. Sînt evocate toponimice ale satului natal, obiceiuri, personaje, îndeletniciri, dar şi vise, idealităţi, fantezii. Din perspectiva înţelepciunii băutorului, ca la Omar Khayyam, iubeşte, ritualic, vinul şi femeile frumoase.

Sterian Vicol îşi alcătuieşte o lume fabuloasă, cu o mitologie proprie: pivniţa este casa vinului, satul, un loc al hîrjoanelor erotice, capabile să încurce lanţurile ereditare, vestigii cu epigrafe sînt aşezate la temelia casei părinteşti ori ca trepte la intrare, din cauza cazanului de ţuică, „Noaptea, mai ales noaptea, vecinii/ lui moş Napalion, zis Palişcă,/ dormeau în picioare, pe prispele de lut,/ în damful rachiului care trecea/ prin gardul de nuiele către/ fîntîna şi cişmeaua făurite/ de inginerul zis Ţîşpoi” (Ograda lui Napalion, II). Adesea, se recurge la un semnificat echivoc: arcul vînătorului doarme lîngă coapsa femeii, stejarul este rezultatul micuţei ghinde, „viermele orb din ochiul copilandrei” o însemna altceva, „sămînţa coaptă/ căutînd ferestruica din pămînt/ pentru o altă intrare în tija subţire” dă naştere altor reprezentări etc. Ca poet al teribilismului, iubeşte „şi biblia şi femeia nocturnă”, scriind „cu cerneală şi vin”, închipuindu-se locuitor al unui cuib de vultur, în vîrful unui stejar. De altfel, se identifică, adesea, cu acest maiestuos copac. Unele poeme ies, parcă, dintr-un imaginar oniric, propunînd o realitate evazivă, fantasmatică, plină de enigme: „Am visat o gară cît o biserică foarte mică,/ din care ies mai mulţi călători cu frică!// Geamurile gării – scrisori căzute pe drum,/ răsfoiesc stelele nopţii pînă la scrum!// (Roşie era gara aceea precum şapca/ Poetului, luată de la preot, cu japca!)// La miez de noapte, gara trăgea cu greu/ labirintul cu găuri din mîna lui Dumnezeu!// Dar gara aceea mică precum biserica din sat,/ ea însăşi trece peste linii ce-o străbat!” (Gara).

Elegiile puiului de stejar este un poem lung, semiermetic, avînd un conţinut eterogen, cu iluminaţii, alegorizînd pe tema petrecerii şi trecerii vieţii: „O, învaţă-mi privirea dreaptă să-mi fie/ peste vîrfuri de stejar, apoi peste/ aducerile-aminte – cuib de ciocîrlie –/ cînd fiecare ou e-o altă poveste…// Prin roua dimineţii, peste case şi izvoare,/ descoperim deodată, răscrucea luminii,/ şi-atunci pe margini de timp, plîng fecioare/ dar de sunetul lacrimii, frică nu mi-i!// O, învaţă-mi privirea dreaptă să-mi fie/ vîrf de stejar rămas în poezie!” (II). Într-o memorie, ce pare imuabilă, rămîn amintirile copilăriei, ale fiinţelor dragi, ale locurilor matriceale (prispa, pragul casei, uşa, ograda, urmele carului). Nostalgia însă nu este persistentă, poetul lăsîndu-se ademenit de miracolul naturii ori de voluptăţile iubirii: „Decît să stau pe-o piatră să plîng,/ la fereastra unei lumi în destrămare,/ mai bine alerg la margine de crîng/ să pipăi lanul de grîu biciuit de-o cărare –// […]// Decît să stau pe-o piatră să plîng,/ Mai bine vînează-mă, iubito-ntr-un crîng!” (XII). Scriitorul este uneori teatral, îşi compune poza: „prin crîşme-mi văd umbra levitînd”, „Cum, doamne, m-ai ales tocmai pe mine/ din întreaga pădure, eu, singuraticul”, „Mă străpung cu privirea/ tinere fete”, „Am strigat poeziei de pe terasă/ finalul va fi capătul rîului/ care nu va fi niciodată!”, „Şi îngerul şi Poetul s-au născut/ într-un cuib de vultur!”, „Mi-e dor de întunericul unei săli/ de cinematograf, pe unde, adolescent/ fiind, mă masturbam de la balcon” etc. Este stăpînit de un avînt liric, făcînd adesea textul eruptiv, inspirat: „Cum să-mi destram cămaşa, cum/ să rulez mătase pe braţele tale,/ cînd ninge-n fereastră şi pe drum/ şi teii curg cu grădina la vale?”. Apar, fireşte, şi componente ale planului odiseic, marea, călătoria, corabia, ţărmul, insula. Frecvent, este evocată Rîpa Zbancului, prezentă şi în celelalte volume, transformată într-o sursă de mitologie a fecundităţii feminine. Este un loc al întîlnirilor erotice, al abandonărilor şi al regenerărilor, unde fetele se pot alege cu sarcini neprevăzute: „Rîpa nu-i o groapă cum ar părea/ la prima vedere; ea, Rîpa Zbancului,/ atîrnă de cer ca un leagăn prin care/ copii şi părinţi ating marginea lumii!” (Sunetul apei). Un joc al plinului şi al golului, al paradoxalului este mereu prezent, al evanescentului, al estompării, producînd confuzii de sens. Sînt reiterate unele simboluri: stejarul tînăr, clopotele împăcînd cerul cu pămîntul, sămînţa – semn al prolificităţii, metafore ale agrestului – cîmpia, şarpele, drumul nisipos, viţica –, larii şi penaţii – fantoma unui cîine ucis în copilărie şi împăiat, jîlţul clipelor de tihnă, prispa contemplării. Poetul este avid de sublimităţi: „Cînd mă-ntorc obosit dintr-un trandafir/ Prea sălbăticit de goana sîngelui/ Că parc-aş fi zburat la trapez,/ Spînzurat de gîtul unei păsări,/ De ţipătul ei anume,/ Acela eşti Tu – se-aude,/ Acela eşti Tu – se-aude,/ Care din doi o fi fiind Dumnezeu?” (Drumul cîrtiţei sau învăţături în casa bătrînului orb, XV).

Scriitorul este preocupat, în bună măsură, să exprime sentimente sau stări proprii, obsesii, înscrise într-un univers imaginar şi stilistic specific. Plecînd de la ideea iniţială, aceea că poetul este un instrument al inspiraţiei, dar şi un meşteşugar al verbului, Sterian Vicol aduce, într-o actualitate lirică, o memorie existenţială şi, mai ales, pasională, jucînd neobosit rolul bardului abstras. Poezia sa este dedicată, aproape exclusiv, evocării unui sat arhaic (dar nu anacronic), a cărui marcă vitală este erotica.

(„Convorbiri literare”, nr. 5, mai 2016)