Bogdan-Alexandru PETCU (născut în 1995, loc. Albele, com. Bîrsănești, jud. Bacău) a debutat în poezie cu volumul transcender (Charmides, 2022), volum câștigător al Premiului Național Filstreet Pitești pentru debut în poezie și al premiului Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău, pentru debut „Petru Scutelnicu”, ajuns pe lista scurtă la Bac‑Fest, premiile ARCCA și premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași, și recenzat în mai multe reviste de profil din țară.
A apărut în antologiile Generația O Mie de Semne. 59 de poeți apăruți la „Poșta redacției” (Editura Casa de Pariuri Literare, 2022), mai deloc pomeniți. caietul de la săvârșin #16 (Editura Mirador Arad, 2023), Ce‑ți spui noaptea înainte de culcare. O antologie a clubului de lectură Noise Poetry (Editura Cartex, 2024), Antologeek. Către tine, cel de peste 2000 de ani (Editura pentru Artă și Literatură, 2024), dar și în diverse reviste de profil din țară. Selecții din poeziile sale au fost traduse în limbile engleză și germană.
A susținut mai multe lecturi publice la: Pragul Vaida, Festivalul Internațional de Poezie “Ion Monoran”, Patras World Poetry Festival, FIPB, Festivalul “Gellu Naum”, Zilele Poeziei la Cărturești, FILIT (Noaptea albă a poeziei), Institutul Blecher, “Nepotu’ lui Thoreau”, Junimea XXI ș.a., participând la taberele de scriere creativă de la Săvârșin, a Memorialului Ipotești și “Petre Stoica”.
Alături de Toni Chira, în 2024, a organizat tabăra de creație a tinerilor scriitori, de la Săvârșin, și a coordonat antologia ca de la egal la egal. caietul de la săvârșin #17 (Editura Mirador Arad, 2024).
Gheaţă și obsidian
Cuvintele au o faţă sensibilă,
îmi scrie Ioan și îl cred.
Cuvintele mele sunt din obsidian, îi răspund,
cu imperfecţiuni mici, fine,
cu o sensibilitate anostă, oarecum dubioasă.
Un hematit, un magnetit
într‑o corporalitate largă și permisivă.
La Teotihuacán meșterii șlefuiesc zei
din obsidian. Iubesc gheaţa, păcatul,
frigul, zăpada și obsidianul. Visează
la o planetă ciudată, așa cum visez și eu
cu Ioan câteodată. Sub gheaţă și obsidian
să fie sirene și pești cu solzișori strălucitori
și curaţi. Să fie râuri de metan și munţi fragili,
de gheaţă, în locul celor bogaţi în silicaţi,
și lacrimi de apași pe crestele lor
și câteva imperfecţiuni mici.
Cuvintele sirenelor stinse
sub gheaţa de pe Titan. O faţă sensibilă
pe care nu am vedea‑o nicicând
la minus 180 de grade Celsius.
În vizional
El e un vizional. Își ia libertatea de a trăi perfect
în capul său. Mintea lui,
unde există o lume cu molecule morale
‑ morecule ‑,
unităţi etice numite etomi și bulbi de lalele
care se adâncesc în sol
în căutarea apei și a căldurii
(ca oamenii care merg pe firul psihogenealogiei
pentru a da de celula emoţională),
mintea lui ascultă fado și
folosește biografemele celorlalţi
pentru că nu își cunoaște istoria personală.
Nu o vrea. A blocat
funcţionalitatea memoriei.
În locul ei plasează expresii sonore:
peisaj cu o vacă,
praf de ninja,
socialismul fotbalistic al lui Critchley,
care devine o realitate în sine
când cineva folosește libertatea de
exprimare pentru lovituri în stomac.
Salvează o bicicletă de pe fundul lacului
Constanz. Merge chiar bine,
păcat că ajunsese acolo.
Se îndrăgostește în grup, cu prietenii lui,
de bruneta care vinde suc la pahar.
În fiecare zi plătește cash ‑
echivalentul asumării în mod
singular. Măcar îi zâmbește. La job
aproape că‑i place.
Fumează mai mult de patru ţigări pe zi,
iar asta devine o mare problemă.
Pentru el,
referinţa istorică a greșelii e sezonul în care
Andone a pierdut primele opt meciuri,
ca apoi să câștige campionatul.
Nici nu contează dacă s‑a întâmplat întocmai.
Shantaram începe mișto.
Magia neagră a oamenilor albi
L‑au îmbarcat pe o mică flotilă. Nu înţelegea
limba și semantica lor. Era un sclav african
cu nume de spaniol: Francisco de Eguìa.
Se bucura de trilioane de celule perfect sănătoase
și iubea să mănânce porumb mexican.
Mergea spre peninsula Yucatan.
Să audă poveștile cu cei trei zei răi:
Ekpetz, Uzannkak și Sojakak.
A pus piciorul pe pământul aztec
sau mayaș, nici el nu știa. În momentul
acela a devenit un sclav terorist.
O celulă iconoclastă și mai senzitivă,
sedusă de varicelă,
i‑a făcut pielea ca cea a amerindienilor.
Văzuse odată unul pitic,
cu mărgele la gât. Bea apă de foc și se gândea
la sinucideri asistate social.
Francisco nu a priceput ce zicea,
dar bănuia că altfel nu putea să‑i răspundă
cineva care nu e nici măcar sclav
al coloniștilor europeni.
În doar 70 de ani, celula virusată
a lui Francisco a scris istorie,
adică a omorât 20 de milioane de băștinași.
Și pe el,
inclusiv.
Dacă ar mai fi avut conștiinţă,
probabil ar fi fost fericit;
întocmai ca Yersinia pestis,
care omora asiatici sărind
de pe piciorul puricelui fix sub epidermă.
Toţi făceau rugăciuni. Credeau că vina
e a oamenilor albi
care se folosesc de o magie ciudată.
Nu au rezolvat nimic. Doar călugării,
din chiliile lor,
au reușit să consemneze toate astea
și să intuiască ceva
în legătură cu ADN‑ul,
în urma lecturilor în latină
din Aristotel.