Adrian Dinu RACHIERU
Grăbit să plece, Virgil Tănase ne-a oferit, recent, un ultim dar romanesc (Mersul trenurilor din gara Fumărei, Iași, Junimea, 2025), pe care – din păcate – n-a mai apucat să-l și vadă. Să o recunoaștem, lectura masivului op este un test de anduranță. Cine se va încumeta să-l parcurgă (indiscutabil, merită!) va descoperi, dincolo de savante tertipuri auctoriale, un roman arborescent, solid, ingenios articulat, adică „romanul vieții”, cum ne asigură însuși autorul, declarându-se, din start, un „nepriceput”, străin de „năzuințe pitice”, dar și de canoanele genului. Și care, din „cioburile unei narațiuni” (scăpată, cică, din mână), aglomerând fragmente, ciorne, planuri și glasuri amestecate, se va nevoi cu limpeziri.
Un epic cotit, parcurgând, luat de „apa scrisului”, un drum neștiut, descoperind răscruci și încercând, invocând cuvinte nătânge, neisprăvite/ „neterminate”, să dezlege ascunzișurile unei lumi într-un secol mârșav. Pentru a spune, irascibil, ciufut, născocind limba, istoriile unei epoci („o rană”), fără a se exprima deslușit; trăind o minune, vrând „să prindă” vedenia într-un epic-vraiște, plin de băsneli, din care răsare viața pictorului Dumitru Gherasim, doldora de evenimente, purtând povara epocii. Și din care cititorul va lua ce va dori, umplând cavalcada peripețiilor „cu propriul duh”.
În fond, ispitit de ideea biografiei, încurajat de un galerist-mecena, amestecând naratorii, transferând hățurile povestirii unui Luca („bărbat aprig”), Virgil Tănase încurcă voit itinerariul cărții. Și vrea să afle, cu largi ocoluri, sondând viața pictorului Dumitru Gherasim (Mitrică), cu o spectaculoasă cotă în creștere, „partea dumnezeiască din lucruri”. Altfel spus, ce ascund „lucrurile lumii”. Fără a ști unde va ajunge, fiindcă – suntem asigurați – deslușirile vor veni de la sine, nu se știe când…
Până vom adânci, după puteri, temele acestui roman fals-jucăuș, impresionant și volumetric, s-ar cuveni să poposim, fie și fugitiv, asupra cazului Virgil Tănase, cercetând cutele unei epoci și meandrele unei vieți, ea însăși plină de pățanii…
*
Provocat de Simona Modreanu într-o carte-dialog, răsucind multe și încâlcite „fire narative”, Virgil Tănase, mânat – recunoștea – de ambiția de a fi scriitor și văzând în scris „un fel de manifestare a vieții”, „aruncat” în altă limbă și nebăgat în seamă de critica românească, va mărturisi că „exilul nu i se potrivește”. Un inadaptat, refuzând orice constrângeri, convins că doar neașezarea asigură prospețimea spiritului, Virgil Tănase știa că „literatura se săvârșește în cuplu” (el, doctorul în semiologie, vorbind de doi actanți) și că „visul e întotdeauna o narațiune”, o realitate care scapă rațiunii ori pretențiilor „științifice” (impunând o gândire fără duh). Dar onirismul, preciza, nu este o literatură a visului, ci „o literatură de același tip, paralelă”, semnând – fără a fi elitist – cărți dificile, sofisticate, cu numeroase schimbări de direcție, planuri, unghiuri. Doar că onirismul românesc, ca „primă contestație artistică sistematică a optimismului pozitivist”, n-a avut teoreticienii de care ar fi avut mare nevoie.
Pe de altă parte, Virgil Tănase, mereu jucăuș cu vorbele și cu limba, manevrează conceptul de exil/ literatură de exil într-o accepție, previzibil, șocant-originală. El, scriitorul, se vrea doar „un călător în trecere prin Paris”, definind o situație administrativă. Deci, „fără relevanță”, fără dividende, datorii sau imputări, legat strict de „permeabilitatea frontierelor”. Dacă cei din Est, „cu călușul în gură” au găsit un refugiu moral, fiind „la adăpost”, dar purtând „cicatrici cu identitate precisă”, Parisul, văzut – o vreme – drept „sfârcul cultural al lumii”, nu poate asigura și excelența. Literatura, însă, exprimând câtimea de talent, ne oferă prilejul de a înțelege „puterea dumnezeiască” hărăzită creatorului. În plus, iscând prin Afacerea Tănase o teribilă vâlvă pariziană, greu „descifrabilă”, Virgil Tănase, paradoxal, nu s-a lăsat instrumentalizat politic. De unde reticența celor de la Europa Liberă, în pofida „trăznăilor ubuești” (cf. Monica Lovinescu) puse la cale la București.
*
Este, așadar, cel puțin ciudat (dar nu și inexplicabil) de ce Virgil Tănase, un important scriitor român, văzut acasă ca scriitor francez (de oarece succes, totuși), programatic marginalizat, așezat, cu o inaderență asumată, la „o margine de drum” etc., continuă să fie ignorat. De o „discreție țipătoare”, constata Nicoleta Sălcudeanu, cu o viață plină de peripeții, singuratic și singular, refuzând supușenia sau tăcerea conformistă în fața răului, fără vocație militantistă (politică sau sindicală), curajos, dar fără a îmbrățișa civismul „de tranșee”, sfidând dictatura prin gesturi de ecou și refuzând, deopotrivă, comandamentul est-etic al fostei „papese” de la Paris sau zgomotosul „curaj” al anticomuniștilor în postcomunism, Virgil Tănase nu e pe placul „vitrinierilor” culturali; nu a fost/ nu este, așadar, „un exponat” împins în față, deși meritele sale, ca dizident și scriitor, l-ar îndreptăți, negreșit.
Dar însuși Tănase își refuză excepționalitatea destinului și vrea să ne convingă că revolta sa, în anii ceaușiști, nu era decât o reacție de om normal („infracțiune de propagandă”, manifestări dușmănoase „în evoluție”), suportând consecințele: dat afară din școală, facultate, țară și chiar din viață (din fericire, tentativa a eșuat!). După ce, în pragul abandonului, istovit de atâtea potrivnicii, se dăduse „la fund”, complăcându-se cu o viață „de cadavru”. Nefiind în rând cu lumea, a înțeles să-și ducă luptele singur, căutând gura de aer în plin totalitarism roșu. Și mizând pe creație, nu pe ceea ce e sortit perisabilului, fie el și spectaculos, trecând de la tinereștile exerciții de stil la viața adevărată a personajului-pivot, cu miză destinală. După ’89, contemplând solidaritatea spartă și înverșunarea „fiarelor băștinașe” în „anii vomitivi”, nu face decât să inventarieze șirul dezbiruințelor, jigodenia, impostoriada noilor „iacobini”, ca reacție compensatorie la pasivismul de altădată. De unde, inevitabil, „asimilarea (sa) greoaie” sau chiar tăcerea, într-o „pace de mocirlă”, cum zice autorul, cel care, prin Leapșa pe murite (2011), un „roman adevărat”, ne face „părtașii unei epoci”.
Adevărat, mărturia protagonistului a fost provocată; cum el își propusese să trăiască drept și cinstit în mijlocul catastrofei, „se ține cu dinții” de faptele atestate. Iese, din această colecție de evenimente cu deznodământ cunoscut, un „document polițist și literar”, în care foiesc agenții. Adică un roman adevărat; întâmplările, uluitoare, par născocite, dar din hățișul lor se încheagă traiectoria unui „mort fără moarte” (romancier, regizor, biograf, eseist, traducător), repudiind tocmai ficțiunea. Rememorând anii „foarte staliniști”, ca elev „năuc”, schimbând liceele, înverșunat împotriva profesorilor și apoi studenția, și ea „cu gărgăuni”, împărțit între literatură și muzică, suportând – ca „ciumat” – îngrădirile, excluderea din UTM, dat afară din facultate (februarie 1966) pentru „elucubrații idealiste”, Virgil Tănase traversează, supravegheat, vâltorile Istoriei într-o țară-închisoare (ca „apăsare continuă”).
Curios, „morala de catastrofă”, lanțul de întâmplări i se par, cu știuta-i modestie, doar o măruntă peripeție, recunoscându-se străin de idealurile revoluționare. Supravegherea ar trăda, de fapt, respect; iar cenzura și intențiile coruptive puteau fi, în contextul perfidei represiuni, chiar „forme de stimă”, developând teama Puterii și, desigur, viciile congenitale ale sistemului. „Eroul” nostru, fără a recomanda eroismul suicidar are, însă, principii mai durabile decât conjuncturile istorice; în fața porților închise (lumea occidentală fiind interzisă), opțiunile sale, aparent „greșite”, vor dobândi peste ani, în lumina resemnificărilor, o cu totul altă relevanță.
Categoric, Virgil Tănase, iubind „ființa” țării și biciuind dictatorii vremelnici, deși refuză eroizarea, face parte – constata Ovidiu Șimonca – „din istoria disidenței românești din comunism”. Dar el, a spus-o repetat, se vrea scriitor, nu disident; plusând, se înțelege, pe rolul onirismului în context totalitar (un curent, totuși, fără mare audiență). Realiștii, mai degrabă, provocau frisoane unui regim politic despotic, îngrijorat de efectul cumulativ al „masei de negativități” (cf. Marian Popa), pusă în evidență de neorealismul critic socialist. Aparatul propagandistic acceptase o vreme „evazionismul”, teoretizat confuz, întreținând, observa Dan Culcer, o „toleranță suspicioasă”, „fugind” din real, fără tangențe cu politicul. Dumitru Țepeneag explica eșecul mișcării prin politizarea impusă, de la microfonul Europei Libere, de Monica Lovinescu. Dar „roadele literare” ale onirismului, surclasat de „proza de curaj”, n-au trezit, se știe, un mare interes. Intrat într-un „ritm de recuperare”, făcând literatură din orice, Virgil Tănase, ins „hulit în vremea dictaturii și urât de democrații de azi” (cum mărturisea într-un interviu), află, scriind, ce „putere dumnezeiască e în noi”.
Rememorând episoade din viață, purtându-l pe „alte coclauri” („o călătorie zbuciumată”), nu s-a împăunat, deși disidența sa (reală) și „afacerea Tănase” au zguduit presa internațională, implicând doi șefi de stat și serviciile secrete. Episodul Haiducu rămâne oare, peste ani, „o poveste simplă”, o „măruntă peripeție personală”? E drept, dobândind notorietate, a suportat dușmănia mediului literar; s-a rupt de mondenitățile pariziene, dar și de „luptătorii” din exil, cei care „își bârfesc nația și confrații” (Tănase 2019: 77), știind că „denigrarea României se vinde”. În fine, s-a zbătut, și instituțional, pentru promovarea literaturii române, conducând în două rânduri (1993-1997; 2001-2005) Centrul Cultural Român de la Paris. Știe, însă, că exilul poate fi „o rană vie” sau „o meserie”, asigurând – pentru profitori – „bunăstarea limbricilor”. Și respinge hotărât ideea unui al doilea canon pentru „capitalizanții exilului”, aceștia cultivând/ impunând ideea naivă că doar acolo, în „grădina (lor) zoologică”, s-ar scrie adevărata literatură română. Uitând că „românitatea literară” există acolo unde sunt și cititorii de limbă română. Și că „fiecare limbă are geniul ei”. Crescând sub „oblăduirea limbii române”, rebelul nu se dezminte; nu e încântat de „disidența estetică”, dar condamnă noul totalitarism și „jivinile mondialismului”. Se întreabă, îngrijorat, cum va fi salvată „obștea românească”, cea care – prin limbă – „ne-a dat totul”.
Eternul răzvrătit fusese plimbat disciplinar prin liceele gălățene, eliminat din facultate, interzis (ca scriitor și regizor), primind pașaport (fără a-l fi solicitat), refugiat în Franța (fără a cere azil politic, într-o vreme în care societatea occidentală, angajată în războaie ideologice, avea nevoie de disidenți estici), aureolat de scandalul internațional și într-o relație nu prea roză cu disidența noastră (împărțită, judecând maniheic, mai cu seamă când vorbim despre „exilul vechi”) – iată, în rezumat, traiectoria unui ins zbuciumat, refuzând „porțile deschise”. Rostind atâtea adevăruri inconfortabile pentru „jungla națională”, nu e de mirare că „înțărarea” (cf. Simona Modreanu) lui Virgil Tănase întârzie…