Un eminescolog: Ion DURJunimea2025-03-31T12:45:17+03:00
Adrian Dinu RACHIERU
Ion Dur, M. Eminescu. Gânditor privat și gazetar cu „metod științific”, editura Junimea, 2024, 476 p.
Proaspăt laureat al Festivalului Eminescu (Suceava-Putna/ 15 ianuarie 2025), profesorul sibian Ion Dur ne propune, prin volumul M. Eminescu. Gânditor privat și gazetar cu „metod științific” (Editura Junimea, 2024), un ispititor scenariu hermeneutic. Reputatul exeget, semnatar al câtorva cărți esențiale despre Noica, Cioran, Nae Ionescu, V. Băncilă, H. Stamatu etc., unele traduse, insistă acum, în ale sale „exerciții de recunoaștere”, asupra gazetăriei eminesciene, un „background aurifer”, coborând în epocă, dar trecând dincolo de „epiderma textelor eminesciene”. O lecție de anatomie, așadar, aplicată sine ira et studio, chestionând, cu calm analitic, „oferta” acestui gânditor privat (fără a fi doctrinar de partid), înarmat cu „metod științific”, adică un profesionist, chiar primul, la noi. Citit în rama epocii, „individul metafizic”, un conservator progresist, se dezvăluie; iar profesorul Dur evită „un troc fraudulos”, practicat cu osârdie de alții, confundând vinovat, contextul elaborării cu cel al receptării, din unghiul unui prezenteism (ideologizat, de regulă).
Fixat într-o permanentă actualitate dar și actualizat abuziv (deseori), castrat, decontextualizat, folosit ca stindard sau pretext propagandistic, Eminescu, prin propensiune enciclopedică, rămâne, spunea Pompiliu Constantinescu, „un teren de întâlnire”, fiind parte constitutivă a identității noastre. Dacă, prin 1990, Dan C. Mihăilescu cerea „să se tacă mult” despre poetul-gazetar, recomandând „o cură de decență”, observăm că nu tăcerea ar fi soluția. De fapt, nici nu s-a tăcut; iar decența incriminează, în egală măsură, atât jenantele exhibiții eminescofobe, cât și abundența encomiastică. Până la urmă, și „ghidușiile iconoclaste” (cf. Dan C. Mihăilescu) din buclucașul număr al Dilemei (nr. 265/ 27 februarie – 5 martie 1998) au revitalizat interesul, iscând dezbateri aprinse și dovedind că Eminescu rămâne un scriitor viu, invitându-ne în „cercul fermecat al eminescologiei” (cf. Pompiliu Constantinescu). Chiar dacă, fatalmente, strădaniile unor generații succesive, bănuia criticul, produc „o alternanță de dominante”. Ca dovadă, am mai adăuga, pe urmele Svetlanei Paleologu-Matta, etapa ființială. De aici începe un alt viraj al eminescologiei, credem. Ca poet al ființei, Eminescu este „un existențialist naiv, nesofisticat” (cf. M. Cimpoi); dar omul eminescian este, prin excelență, un om tragic, trăind la limită irezolvabilul. „Tragic de lucid”, completează Ion Dur.
Eminescu, redat lui însuși
Cercetând onest, tematic și stilistic, gazetăria eminesciană și parcurgând documentat, cu elan hermeneutic, „treptele receptării”, Ion Dur poate conchide, îndreptățit, că acest „creator de răscruce” ne-a ștanțat ființa națională, devenind „o funcție a culturii noastre”. Instaurând eminescianismul matricial. Ni se oferă, decodând răbduriu „gândirea fondatoare” și cântărind „faliile de sens”, un Eminescu în mărime naturală, trecând vămile tuturor epocilor și ideologiilor. Adică, „redat lui însuși”, ca gânditor privat și publicist cu „metod” științific („cel dintâi gazetar român profesionist”), îngemănând strategia retorică cu armătura pozitivistă, făcând jurnalism „ca și cum ar scrie literatură”. Un conservator sui generis (înțelegând conservatorismul ca un mod de a vedea lumea), un analist instruit („din sursele moderne ale vremii”), urmărit în posteritate de un cumul de etichete (paseism, reacționarism, xenofobie, antisemitism). Aprig disputat, așadar, confiscat, decontextualizat, castrat, desfigurat, reciclat politic, actualizat abuziv etc., Eminescu a fost – ca valoare de întrebuințare – folosit în fel și chip. Ion Dur demontează cu acribie aceste „jocuri de imagine”, polemizează răspicat, rostește ferm – într-o lume turmentată, centrifugă – „propoziții esențiale”, mereu atent la triada text/ context/ subtext. Și ne asigură că, într-o posteritate vie, idolatrizat și clișeizat de admiratori, considerat „expirat”, mumificat de ceata denigratorilor, manelizat și protocronizat în agora electronică, Eminescu rămâne o prezență veghetoare.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
