Tragism în particule redefiniteJunimea2025-03-27T10:34:21+02:00
Ioan RĂDUCEA
Lucian PARFENE, Sinucideri ratate, Editura Junimea, 2024
Obligată de urgența momentului, defavorabil stimulării creației în limba națională, precum și de marea tradiție a locului ieșean, Editura Junimea face eforturi concertate de a prinde unele din undele ce (mai) văluresc oglinda inteligenței poetice autohtone. În acest sens, volumul de poeme Sinucideri ratate de Lucian Parfene, apărut cu un Cuvânt însoțitor de Livia Iacob, în colecția Atrium, este unul dintre cele mai salutare. Prin el se repune în ascultare o voce exemplară a poeziei românești, Lucian Parfene (n. 1976, Iași), ofițer cu grad mare în lupta lirică ce se dă pentru descoperirea sinelui – și a mărturisirii descoperirii sinelui. Binecunoscut, pe vremuri, cenaclurilor ieșene, poetul nu mai publicase un volum din 2007, Femeia déjà vue, care fusese precedat, la rândul său, doar de un singur altul, de restrânsă circulație (Ochiul Irod, 1999) – aceasta, în ciuda recunoașterii din mediul literar, dovedită și de prezența în mai multe antologii și reviste.
Structurat în două părți, „Figurine” și „Sinucideri ratate” (cea de a doua, mai restrânsă ca spațiu), volumul propune, în fond, o rigoare clasică, cu o incrementa căutând la virtualitățile unei expansiuni a sinelui (prin eros) și o decrementa căutând la relativizarea acesteia, în perspectivă tanatică. Se obține luciditatea unei confesiuni halucinante, pe urmele unor „granzi” ai cuvântului românesc – „halucinata științei, vino în grădina mea”, îndemna Arghezi; ori „dacă te trezești (…) peisajele curgătoare ale visului se văd”: Nichita Stănescu. Poetul preferă această luciditate trăirismului existențialist, deși semnele unor stări paroxistice ale sinelui se presară peste tot. Cu timpul, se apelează la o rețea de repere-simbol, uneori previzibile, alteori surprinzătoare („pește-arici”, „ciorap de femeie”, „păianjen hogna helluo”) care continuă fascinantul schematism al unor lumi poetice – inclusiv prin reformulările amintite, stănesciene ori, mai în spate, argheziene ori blagiene, bunăoară.
Trebuie spus aici că partea secundă este ulterioară și superioară „Figurinelor”, însă în ambele este etalată o artă de a genera tensiune poetică din sugerarea fulgurantă a unor stări, ca în poemele haiku. Viziunea capătă adesea o coloratură suprarealistă („un singur loc a rămas neocupat/ un scaun verde din mijlocul frunții/ unde am uitat aprinsă veioza”) încât, în aceste condiții, simțul etic (și etnic) funcționează într-un regim special, fără a fi mai puțin autentic (poemul Patriotism, alcătuit dintr-o singură aserțiune: „pentru că e țara mea/ trag din ea/ ca dintr-un joint”).
lirismul mizei existențiale
Faptul că Bacovia este un învingător s-a mai spus și ne este de mirare că, pe acest model, exhibarea tentațiilor suicidare (impulsionate, ca și la poetul Plumbului, de un evenimențial interior dezastruos, ce reflectă și o lume bolnavă) se ameliorează de fapt ca evaluare poetică a riscurilor lor. De aici, câte un pasaj confesiv, cum este acela care cuprinde și titlul volumului: „Scriu și eu poeme/ despre neliniștea de a scrie poeme,/ despre locuri,/ femei,/ întâmplări nefericite/ sinucideri ratate,/ zile de care nu îmi amintesc” (sintagma respectivă este resetată, în alt loc, drept final de poem).
Fapt de înțeles, unele dintre mai vechile „Figurine” păstrează, cu toate îndrăznelile lexicale proprii, și ecouri stănesciene („Sunt high/ quark și antiquark/ boson, fermion, gluon, muon și neutrin/ hadron ori altă particulă nedenumită/ sunt praful acela fin/ pe care îl respiri dimineața” – cf. celebrul Autoportret al lui Nichita: „Eu nu sunt altceva decât/ o pată de sânge/ care vorbește”) însă, după câteva file, întâlnim un altfel de Autoportret, nemilos sarcastic, brăzdat de linii negre de disperare zoologică: „Sunt un câine care urlă într-un urs/ care mormăie/ într-o știucă/ care tace/ în/ cârligul pescarului”. Pe asemenea căi autorul se desprinde și afirmă un formidabil lirism al mizei (și crizei) existențiale, implicând ceea ce implică dintotdeauna poezia adevărată, și anume resemantizarea ariilor noționale esențiale – uneori, aceasta se realizează chiar la modul definiției de dicționar: „noaptea e o fetiță oarbă/ care își minte părinții/ noaptea/ e argintul ucis în oglindă (…)”.
Carte-reper, Sinucideri ratate aduce o frumusețe a confesiunii, într-o veșnică situație limită, desfășurând spectacolul impresiilor brute, intense și rafinat intensificate poetic, în tragicul lor.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
