Cătălin PAVEL
Cătălin PAVEL este născut în anul 1976. Este conferențiar universitar în arheologie, coordonator de doctorate la Universitatea Ovidius din Constanța. A publicat mai multe cărți de specialitate, între care Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal (2019, nominalizată la Premiile „Observator cultural”, tradusă în franceză și italiană) și Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie (2021); Premiul Societății de Științe Istorice din România, nominalizată la premiul „Monica Lovinescu”). Romane: Aproape a șaptea parte din lume (2010, premiul pentru debut UniCredit, tradus în franceză), Nici o clipă Portasar (2015), Trecerea (2016, premiul „Ziarul de Iași”), Chihlimbar (2017, premiul USR Dobrogea) și Toate greșelile care se pot face (2022, premiul USR Dobrogea); li se adaugă volumul de proză scurtă Adevărul despre vacanțe (2023). A publicat și o carte de aventuri pentru copii, Muntele cu uși (2024). Poezie: Altera pars (2013, premiul „Mircea Ivănescu”/ Artgothica), Tulburarea la ființele vii” (2014), Doi oameni într-o poză (2015), Adagietto (2016), Carnetul lui Villard (2021) și Contrescarpe (2023).
Se uita la ecranul pe care era fotografia unui burger, cu salată, cu roșii, cu bacon, cu maioneză, și lacrimile îi curgeau pe obraji. Avea voie să plângă, era singură, în casa ei, plătea singură chiria, plătea singură mașina, din munca ei, avea voie să nu corespundă niciunui fel de stereotip. Dacă ar fi fost după el, ea ar fi trebuit să fie ca un dulap cu stereotipuri, pardon, nu un dulap, un cuvânt pe care o femeie nici măcar n-avea voie să-l folosească, ci ceva foarte grațios, dar la fel de încăpător, ca să poată cuprinde toate reglementările pentru femeia ideală. Și – așa cum el n-ar fi ratat ocazia să adauge – toate reglementările pentru femeia liberă. În orice caz, ea n-ar fi plâns uitându-se la burgeri, ci, dacă ar fi fost după el, numai uitându-se la filme de artă, la Jeanne d’Arc din 1928, dar nu, nici măcar acolo, pentru că ar fi însemnat că nu înțelege cât de discret lucra un regizor ca Dreyer, cât de understated sau cum se zice.
Primea mesaje lunare de la Rock Burger din Torino de ani întregi și acum afla că se închide. La început vrusese bineînțeles să se dezaboneze – asta îi mai lipsea, reclame la un fast-food din altă țară, în care nici măcar nu intrase –, dar nu apucase. Apoi îl cunoscuse pe L. și o vreme nu mai avusese timp de nimic altceva. Deoarece chiar așa stăteau lucrurile: uneori puneai deoparte fiecare secundă ca să fii cu cineva. Asta nu înseamnă că nu-și dădea seama în adâncul sufletului că nu era relația pe care o căuta. Dar nu contează. Pentru că bineînțeles că știi ce mâncare e sănătoasă, dar mâncarea sănătoasă e pentru mai târziu, nu pentru acum, acum ești tânără. Îi plăcea la nebunie zâmbetul și râsul lui, din fericire el zâmbea mereu, ea era sătulă de bărbați tenebroși, L. era mereu vesel, în fine, atunci, la început, fusese mereu vesel. Vorbiseră mult în prima seară, la o petrecere a firmei, și el ținuse minte tot ce zisese ea, nume, date, preferințe, ca și cum, imediat ce ajunsese în camera lui, își notase absolut tot ce aflase. Era impresionant – și greu să bănuiești că apoi, destul de curând, îl va asculta la nesfârșit vorbind doar despre problemele lui. Atunci, la început, îi scrisese până și poezii. Adică nu numai că le compunea sau cum se zice, dar chiar i le scria pe hârtie, cu mâna lui. „Cât de scurtă e viața ta?, m-a întrebat ea când ne-am îndrăgostit/ E atât de scurtă încât trei zile fără tine mi s-ar părea mult, am zis./ Dar două zile fără mine? a întrebat./ Enorm, am zis eu./ Dar o zi?/ Insuportabil.” Mă rog, chestii simpatice.
Toate astea duraseră vreo doi ani, căci înțelegerea vine târându-se în urma faptelor, ca încălzirea globală, abia după ce faci ani de excese, și când tot ești un pic nesigur și nu-ți vine să legi în gura mare anumite cauze de anumite efecte. Te mulțumești să constați că lucrurile stau prost. Se mai uitau la filme, dar nu scoteau un cuvânt o oră întreagă. Ea ajunsese să facă totul pentru el și să-l ajute în fel și chip, iar el își căuta fericirea la alta, în fața căreia era el bun și răbdător, gătea pentru ea, o ajuta în fel și chip și se simțea grozav că făcea asta. Apoi ea îl cunoscuse, într-o grădină, un labirint de buxus, pe G., nu mișcase un deget ca să-l încurajeze și nimic nu se întâmplase între ei, dar este adevărat că interesul lui, dacă așa se putea numi acea nesfârșită nostalgie cu care se uita la ea, pica tare bine și în unele zile era chiar salvator. El avea câțiva ani mai mult ca ea, teoretic cam mulți, practic constați că ai fi gata să accepți diferența asta de vârstă pentru că cel mai mult contează gentilețea omului, deși poate că e trist să fie așa, mai ales în cazul ei, care nu fusese niciodată cu bărbați abuzivi, de ce acum ar fi fost așa sensibilă la această, să zicem, blândețe.
L. se prinsese foarte repede, căci cei cărora nu le mai pasă de noi devin extrem de pătrunzători, și într-o seară îi făcuse o scenă sinistră, în care îi striga în față, de parcă expusese cea mai rușinoasă infracțiune posibilă, că iată, ea ajunsese să aibă nevoie de un bărbat mai în vârstă doar ca să se poată simți tânără. Da, sigur că era ridicol că, deși era atât de tânără, ea nu se mai simțea așa, dar cine era de vină?! Și totuși nu se despărțise de L. Pentru o femeie cu inteligența ei atât de ascuțită, era totuși puțin bleagă când venea vorba să se apere sau să-și ceară drepturile. Era prea ocupată să-l apere pe L., prea ocupată de drepturile lui, îi găsea mereu scuze, se străduia mereu să-și închipuie suferința lui, se gândea: ce dacă n-are dreptate, contează că suferă! Nemaivorbind că mai făcea și o adevărată tragedie din faptul că ea însăși părea să nu-i mai fie loială, că fidelă oricum era. Dar avea un cult pentru această loialitate față de omul cu care era, o loialitate băgată în cap parcă de generații de femei sfinte de-a dreptul, care interzicea să faci vreo mișcare greșită indiferent cu ce se ocupa în vremea asta bărbatul, putea să te sune în fiecare seară beat să vii să-l iei de la amanta lui, și tot dura la nesfârșit să te eliberezi. Exact ca un proces de-ăla în care crima a fost filmată de zece camere de supraveghere diferite, dar tot durează vreo doi ani, cu nenumărate înfățișări la tribunal, până criminalul primește o sentință definitivă, iar în ăia doi ani, ce să faci, el trebuie să fie considerat tot nevinovat.
Iar într-o zi îl întâlnise, în aceeași grădină, pe G., aflat într-o calmă și optimistă deznădejde, și abia atunci loialitatea ei exagerată se clătinase. Pentru că vrusese să facă un gest care să-l ajute, să-l facă să se simtă mai bine, iar acest gest până la urmă constase în opt luni și jumătate de locuit cu el. Nu fuseseră deloc luni rele și ea zâmbea tot timpul. G. înțelegea perfect că ea se purta frumos cu el ca să se pedepsească pentru greșelile pe care ea le făcuse în trecut, îl trata foarte bine, mult mai bine decât pe cei pe care-i iubise. Îl trata foarte bine și nu-l iubea. Așa, iar între timp, iată că L. devenise alt om, renunțase, de pe-o zi pe alta, la toate chestiile care îl făceau un narcisist, acum era foarte interesat de oameni și dedicat lor, făcu niște manevre să lucreze tocmai el alături de ea într-un proiect la corporație. Avea ocazia să îi zâmbească foarte des și ea nu avea ce să facă, acel zâmbet îi mergea la suflet. Curând apăru și poezia, care sublinia foarte frumos tinerețea ei, de asemenea mergea la suflet. G. nu-și dădu seama de nimic. Adică își dădu seama abia când o găsi adunându-și lucrurile ca să se întoarcă la L. Inițial nu avu loc nici o scenă neplăcută, totuși se certară puțin când el începu să spună că dorește să o ducă el cu mașina cu bagajele la L., dar ea nu era de acord, zicea că o să ia un taxi, era important să știi să-ți aperi drepturile, iar el insistă mai mult decât era cazul, ce voia să dovedească? sau poate voia să strice totul acum la sfârșit? Era posibil să se fi înșelat asupra lui, poate că gentilețea lui era doar o combinație de timiditate, nehotărâre și slăbiciune și frică și incapacitatea de a procesa suficient de repede ce se întâmpla în jurul lui. Dar ea se hotărî totuși să nu îl micșoreze pe cel de care se despărțea și să îi lase gentilețea întreagă în istoria acelei relații. Urmară două luni foarte bune cu L., se uitară la filme de artă, într-un weekend dădură o fugă cu avionul. Adevărul e totuși că era foarte mult de muncă în timpul zilei, atât de mult de muncă încât nu mai ziceai nimic seara în timpul filmului, asta dacă mai aveai putere să te uiți, și dacă mai aveai putere să pleci cu avionul undeva. L. mai avea totuși ceva energie, pe care o folosea cu mare succes în viața lui dublă, căci o viață dublă este ca o stofă de bună calitate, te izolează foarte bine, în cazul ăsta de orice mustrări de conștiință. Ce să vezi, hotărât să fie demn și sincer cu ea până la capăt, recunoscu că nu se putuse despărți și că nici nu se putea despărți de cealaltă, că această situație îl făcea să se simtă îngrozitor, că se simțea ultimul om, și tot așa. Adică îi oferea vinovăția lui ca pe un cadou de mare preț, de parcă ea de asta avea nevoie, de vinovăția lui, nu de iubirea lui. Într-o zi ea se întâlni iar în grădina de buxus cu G., care nu zâmbi deloc, ba chiar nu păru bucuros s-o vadă și dădu să facă imediat cale-ntoarsă, ca un om bolnav. Dar ea îl opri și îl atinse pe braț și aproape se sperie văzând ce putere avea asupra lui, ce putere avea uneori o ființă vie asupra altei ființe vii. Să poți să-i tai unui om în toată firea răsuflarea, era interesant, să vezi atâta dorință fără speranță în ochii lui și să depindă numai de tine să îngenunchezi acest om, sau cum se zice. Iar ea își încălcă toate principiile și îl luă în brațe. E greu să știi ce simte celălalt în brațele tale, distanța rămâne mare. În cazul ăsta era probabil o îmbrățișare reușită totuși. Apoi el se desprinse din această îmbrățișare, mormăind ceva ce ea nu prea înțelese, dar era clar că el făcea o greșeală, pentru că ei doi ar fi avut o șansă împreună, chiar dacă o șansă destul de neînsemnată.
În seara aia, cu ochii în mesajul de la Rock Burger din Torino, ea plânsese. Călătorise singură la Torino, cu ani în urmă. Se conectase pe stradă la wi-fi-ul de la Rock Burger doar pentru ca să scrie cuiva de la airbnb, pentru că întârziase. Fusese deci o conexiune de zece minute, într-o călătorie scurtă, cu un scop foarte practic legat de primele ei responsabilități într-o altă corporație și cu foarte puțin timp de plimbare. Dar atunci era încă singură și lucrurile erau simple și nimeni nu avea drepturi asupra ei și nu avea oportunități existențiale de care trebuia să profite și nici decizii sentimentale fine de luat. Era o viață în care încă existau călătorii fără consecințe și burgeri colorați unul lângă altul, da, unul lângă altul cu culori schimbate ca în Warhol, cu roșiile albastre și maioneza verde și frunzele de salată galbene, din care puteai încă să muști pentru că sofisticarea și burgerii nu erau coplanare și nu se defineau una prin absența sau prezența celeilalte. O viață în care nu exista încă dorința opresivă a bărbaților pentru tine și nici propria ta dorință opresivă de a maximiza un destin pe care îl doreai de parcă tu ai fi fost un bărbat, și acest destin, o femeie. Libertatea, sau cum se zice. Libertatea lui Jeanne d’Arc de a mânca un burger.