Sub semnul răbdării întemeietoare

Livia IACOB

Marinela T. DINULESCU, Plus minus infinit, Editura Junimea, 2024

Nu întâmplător, debutul despre care voi face vorbire acum și-a ales drept motto frumoasele și îndelung încercatele cuvinte rostite odinioară, dar cu un patos egal epocii noastre, de Costache Conachi: Răbdare îți zic să faci și răbdând să nu urăști. Marinela T. Dinulescu, distinsă în 2023 cu Premiul pentru debut acordat de Editura Junimea în cadrul concursului de poezie desfășurat la Tecuci și purtând chiar numele logofătului, a „răbdat” mult, apoi a așteptat/ chemat/ invocat, din motive cunoscute doar ei, posibilitatea de a-și tipări versurile. Un gest care îi reflectă, cred eu, înainte de toate respectul tipic bucovinean pentru cuvântul scris, cel care devine, involuntar, literă de lege pentru cine îi este martor și, în subsidiar, anumite bariere, de ce nu chiar psihologice, pe care în fond fiecare dintre noi, cei care scriem, cu oglinda narcisiac întoarsă în sine, și le așază, concurențial și demonic, în cale.

Iată de ce salut acum, la ceas de cumpănă, și eforturile constante pe care editura ieșeană le face atât pentru a aduce în fața unui public din ce în ce mai puțin numeros, dar și din ce în ce mai specializat (a se citi, rog, prețios și ridicător din sprâncene!) literatura debutanților, cât și pentru le certifica, implicit, acestora din urmă faptul că încrederea în sine nu este un bun care se primește, nici care se dăruiește, ci este un dat care se câștigă. Uneori prin eforturi inimaginabile, prin interminabile nopți nedormite în care scrii și rescrii parcă la nesfârșit aceeași poveste despre lume/ despre tine însuți, cu final așteptat, ghicit, ascuns ori trucat; alteori prin curaj și încăpățânare benefică, așa cum este cazul acestui cuminte, nesfidător, dar totuși plus minus infinit…

fireasca înclinație spre livresc și mitologic

Autoarea acestui debut, îndelung amânat poate dintr-un soi de asceză interioară și fiindcă el conține și distilează contracronometru, ca într-o clepsidră care învinge realul, ne mărturisește, sine ira et studio, în apropierea unei lumi care pare să nu mai pună preț pe literatură, că aceasta rămâne o taină în întâmpinarea căreia puțini sunt cei chemați. În fapt, în majoritatea poemelor lumea este evocată mai degrabă ca un martor al frumuseții increate, dincolo de liniile și formele ei Marinela T. Dinulescu intuiește prezența misterului din care dezvăluie doar atât cât îi este permis, pentru a nu strica echilibrul incantației interioare.

Chiar și atunci când vorbește despre convenții sau despre realitățile virtuale care ne-au înlocuit bioritmul spiritual cu o existență fortuită, de împrumut, ca în poemul intitulat Windows DC: „Orașul stătea ascuns după o clipă îndoită/ se vedea doar pasărea de metal cu pași destrămați./ Forfota devenise ferigă./ Acum ferestrele erau Windows/ și mânuiau marionete cu ochii închiși./ Departe căprioarele legănau vântul când luna tăcea./ În labirint/ ceața aștepta un tren/ să fluture eșarfa cea albă./ Orașul/ cu genunchiul în țărână/ număra întunericul”.

Chipul particular în care înțelege lirismul, acela de act fundamental de ființare în lume, îi creează o literaritate a ei, proprie, prin mărci stilistice precum fireasca înclinație spre livresc și mitologic. La capătul unei călătorii culturale, dar și interioare, poeta ridică la rang întemeietor – incunabul în inima vocabulei – ceea ce contemporaneitatea din jur ucide într-un ritm tot mai grăbit, în goana ei materialistă și în foamea după senzațional: sacralitatea Cărții cu majusculă. Ea descinde dintr-un simbolism mitologic arhaic, pe care îl rafinează pătrunzând în largi excursuri imaginative pentru a așeza în tiparul non-restrictiv al versului alb interesul pentru ceea ce rămâne fundamental în cultură.

Toți cei dispuși să pătrundă în universul poetic al Marinelei T. Dinulescu trăiesc arhivați în piele de zei o incongruentă, așadar autentică și devoratoare poveste interioară, una în care „Universurile noastre stau arhivate/ în spații mici din piele de zei./ «Corpul din piele de zeu e prea mic!» ai strigat/ ținând un Prometeu în pumn./ Zipat pășim/ dintr-un univers în altul/ ne privim în retine ca în fântâni ce ne vorbesc nesfârșit/ rătăcim clipe/ de la stânga la dreapta.// Din naștere cădem apoi/ intersectând universul pădurii/ al păsărilor/ al ierbii/ al ploii/ până când/ perpendicular pe propriul nostru infinit/ pătrundem brusc într-un quasar/ în care regăsim roata/ și zâmbetul tatei/ mișcare atemporală a aripei/ primul cuvânt/ nucleul/ Luminii”.

episod în calea maturizării limbajului poetic

Și, chiar dacă pe alocuri poeta se joacă – niciodată gratuit, ci pentru a sublinia a necesară, vizibilă cezură internă – cu interstițiile poemului, armonizând spațiul tipografic alb și coerența muzicală, curgătoare a ideilor, criteriile ei interne de poeticitate se livrează voluntar producerii de noi texte și, implicit, a propriilor limbaje, fie pe căile mai ușor detectabile, dar totodată puțin impresionante, de genul imitației, pastișei sau parodiei, fie prin așezarea scrierilor în directa descendență a modelului eminescian/ stănescian. Centrifug, centripet conține o astfel de fugă: „Ce bine îmi vin aripile acestea/ când ochii tăi mă rătăcesc în inima ta/ și aerul dimineții clipește rotund/ Ce bine îmi vin aripile acestea/ când cerul se proiectează în surâsul tău de mai/ cocoțat pe o coamă de deal/ când degetele tale de vânt și lumină/ ridică valurile mării până la zbor// Ce bine îmi vin aripile acestea/ fără de timp/ fără de țărm/ cu vârful sprijinind roua/ cu călcâiul închizând bezna// Ne aflăm în interiorul unui cerc în mișcare/curenți circulari se învârt haotic în straturi cu plete răzlețe/ încercăm să visăm împotriva curentului/ și ce bine ne înălțăm capul uneori/să luăm câte o gură de aer.// Dacă vrem să ieșim din cercul acesta/ trebuie doar să întindem aripile/ de o parte/ și alta/ a sa”.

Un loc comun al poemelor demn de luat în seamă ar fi faptul că tema iubirii, ca fundament al raportării și racordării la lume, este încă dependentă de exprimarea livrescă, tributară influențelor recunoscute de multe ori grație unor trimiteri explicite și pe care cititorul le receptează drept o modalitate strategică de care uzează autoarea pentru a-și media o poziție privilegiată față de predecesori, dar și față de posteritate. Iar eul liric, în ambele cazuri, departe de a se declara învins în fața avalanșei de parafraze eminesciene cu care fie își portretizează, fie divinizează, fie își demonizează, fie își cucerește și seduce iubitul, și le asumă ca atare, cu o diferență specifică pe care, de asemenea, ne facem datoria să o menționăm aici.

Ea se apropie mai mult de acel Nichita Stănescu pentru care, odinioară, pre-textul eminescian reprezenta o vârstă a devenirii lirice, un episod în calea maturizării limbajului poetic, „o întâmplare a ființei” sale de creator… În această cheie trebuie, cred, privite și înțelese adoptarea și adaptarea anumitor structuri imagistice și prozodice ori mimarea unui atmosfere paradisiace în care Erosul este înlănțuit, în cheie romantic eminesciană, de Thanatos.

În plus minus infinit figurează un întreg arsenal de procedee a căror autoare se dovedește a fi un veritabil homo ludens, erudit și în același timp manierist, predispus spre ludic, dar și spre epuizarea, prin repetiție, a semnificației textelor sale. „Impersonalizarea totală a actului poetic” pomenită de Marin Mincu e surclasată de astă dată printr-o abilă operație de abstractizare, în care încap și intangibile mituri. Cu atât mai atent va trebui să devină receptorul, a cărui conștiință critică este singura în măsură să valorizeze astfel de re-scrieri, pornind totuși de la premisa că texte de genul celor pe care vi le-am prezentat sunt, în fond, o formă de interpretare a literaturii care le-a generat și totodată dovada deplină a vitalității unei culturi mature.