Liviu APETROAIE

Cătălin Ioan Vega, Somelierul de suflete, Junimea, 2025

La final de lectură, mă așez la gura unei catacombe din care tocmai ies și notez câteva rânduri spre păstrare după o experiență inițiatică, densă, poate prea densă, din care mă extrag cu o oboseală plăcută dar liniștitoare, după exersarea atâtor colțuri de existență în care am intrat pe îndelete, fără grăbire, alegându-mă cu felurite necesare înțelesuri. Mă odihnesc după nesfârșite pahare degustate cu lumea, dar totodată fără ea… Cu o lume plină de substanță, de o substanță îndelung rafinată, exorcizată și purificată din care strălucește spiritul dumirit. Am stat acolo la îndelung taifas cu un cunoscător de vinuri tari care se toarnă în suflet și care, odată cu mine, cititorul, scrie un manual de hrănire spirituală pe care-l lasă spre învățătură. Un manual despre Omul generos, îmi place să spun. Căci atât îi trebuie oricăruia dintre noi pentru a fi ales să se întâlnească cu sensul propriei ființe: generozitatea… Cătălin Ioan Vega se „face” poetul care învață și ne învață, cu o vorbă înțeleaptă că „dăruind vei dobândi”, după spusa lămuritoare a lui N. Steinhardt.

Poezia lui Cătălin Ioan Vega nu este una religioasă, canonică (este preot creștin în viața de cu zi și noapte), ci este una adânc creștină în sensul ontologic și moral. E un loc dedicat omului și valorilor sale, pe care poetul le reformulează în viziunea și limbajul său. Vizualizează spațiul maxim al vieții: „Între cald și frig/ bine și rău/ anotimpul meu/ îți schimbi culoarea/ cu ultima răsuflare” (anotimpul meu) și îl omenește prin suflet (suflare). Oricum, identitatea incontestabilă a valorilor creștine cu cele ale umanității de oriunde nu face decât să se suprapună un discurs etic fundamental, regăsit în toate culturile și civilizațiile lumii, formulat aici în sens creștin. În rest, poezia își arată în chip bine realizat statutul artistic de factură umanistă.

un vorbitor care este mereu auzit

În manuscrisul cărții, textele poetice semnate de Cătălin Ioan Vega sunt datate, iar perioada indicată este cea a neașteptatei și plinei de încercări pandemii care a transformat umanitatea într-o enclavă a singurătății individului mai mult decât poate fi concepută dincolo de imanenta singurătate cu care acesta, prin destinare, vine și pleacă. Deși, poetic, el simte că „în pandemia de tristețe/ nu mai calc prin frunze” (…) mă ucid cu toate amintirile/ durerile ne-au cusut buzele/ ce să ne mai spunem?”. Plasarea aceasta temporală, gândită în legare de harul preoțesc al autorului și de felul în care sunt adunate în gând și cuvânt poeziile acestea propun o lectură oarecum prestabilită, altfel spus există o anticipare a unui text confesiv, întrebător și mărturisitor de eu tensionat al celui aflat în așteptarea Celuilalt, omul viu, căruia îi este pregătit cuvântul de taină și învățătură. Mă gândesc, astfel, la ieșirea din impas a preotului, în încercarea de a păstra ceea ce definește ca primă direcție menirea sa, și anume comunicarea și cuminecarea prin și întru cuvânt, și cum este ea posibilă atunci când nu mai este posibilă apropierea nemijlocită. Pentru că, dintru început, acest volum e un florilegiu de gânduri și meditații pe care el le trăiește, le adună și le pregătește pentru celălalt („sufletele cresc cruci de/ lumină/ pentru toate gândurile/ ce s-au păstrat/ în amintirea celor rămași” – cimitirele albe).

Chiar retorica acestor versuri, care are ceva intens (foarte intens, uneori) din cea a psalmilor (în înțelesul formei poetice de invocare, rugă, îndoială obiectivă, nedumerire), ne arată un vorbitor care știe că este mereu auzit. Ca poet, el dă suflet lucrurilor și le conduce prin lume, așa cum somelierul dozează licoarea după consistența ei dulce-amară și după tăria substanței de bază, cea care se face fundament al lucrurilor. Găsesc pe acest drum, pe care suișurile și coborâșurile se generează din stări simple care izbucnesc în dorul de iluminare, locul firescului și al omenescului simplu, acea formă necomplicată a lui a fi care se lasă deschisă pentru a primi sensul, dumirirea. Bântuie îngerii, prin poemele-invocații ale lui Vega, bântuie îngerii și mângâierile divine cu nedisimulată naturalețe fac parte din habitatul material, concret, umplu golurile lăsate de semenii opriți de ciuma vremii să se mai arate spre cuminecare. „Înger de argint/ coboară/ ia-mă de mână/ poartă-mi tăcerea pe hârtie” (romanță de februarie) și în aceste locuri ale invocării imaginile poetice sunt pline de lirism, de cuvinte potrivite cu acest mod de a fi între și întru făpturi divine, de a fi oaspetele lor așezat în sala ceremoniei degustării de esență de înțelesuri. Apoi, devine el somelierul care așteaptă cu vinul sufletului și n-are cui i-l da, încă, și atunci cercetează iarăși lumea și o rescrie, o imaginează în felul ideal în care vinul-cuvânt ar putea să curgă fără secare în paharele uscate de vântul care îndepărtează pe copil de părinte și pe om de Dumnezeul său, generând o ruptură fără leac și aruncată în suferință. Somelierul gândește un ritual pe care-l aranjează geometric, precis, indicând punctele de azimut ale desfășurării, iar cel care așteaptă cu paharul gol umplerea lui va fi trecut prin stări de iluminare esențiale, precum atunci „când torn nectar în rânduri/ golind o lacrimă/ cufund viața/ la o nouă viață” (somelierul de suflete).

conștiința se leapădă de contingențe

Ocrotit de aripile arhanghelilor chemați să fie parte a lucrării, sufletul va întâlni modelul unei lumi purificate, ce i se va lăsa spre dobândire. E momentul de înțelegere a nașterii, a iubirii și a morții, iar între ele și împreună cu ele, e vremea de a locui cu Celălalt și a-l înțelege, aici, în lumea în care suntem adăpostiți între bine și rău. Căci suferința trăită între bine și rău este un alt vehicul al căutării poetului dincolo de aparențe. Nu neagă necesitatea ei din căderea sufletului dar știe că îndepărtarea ei se poate doar prin purificarea acestuia. Ori ipostaza de „somelier de suflete” i se pare cea potrivită pentru a construi drumul acestei ispășiri a căderii omului în istoricitate.

Urcând prin rugăciune, poetul „vede” asemănarea sensurilor eterne cu cele la care este chemat omul în vremea-i trecătoare. Pe acest drum ascendent, în care spiritele pure care-l așteaptă îl trag în „urcuș spre înviere” (cu sintagma părintelui Ilie Cleopa), conștiința se leapădă de contingențe și purifică aerul cețos, care înconjoară ființa, până când Lumina pătrunde nestingherită, până la a fi mai strălucitoare chiar decât pot cuprinde ochii, adică decât poate suporta omul din duritatea adevărului. „Înțelepțit de cicatrice/ ascultător al freamătului lumii/ vă sunt părinte/ fiu vă sunt/ din lumea mea vă cresc cărări/ așteptate de lumină” (vremea înțelepciunii) și astfel copleșit de viziune, în el se produce întoarcerea și drumul prin lume, din ușă în ușă și din om în om, aducând spre vedere și celuilalt magia paradisului. Aici el este pe orizontala lucrurilor, este între cei ca el. Iar asceza la care se supune, care nu e fără spaime și nedumeriri, o parcurge și din credința în posibilitatea iluminării și din nevoia de a păstra această lumină și în lumea creată, care este prim suport al drumului desăvârșirii.

Post Views: 31