Răboj despre sine: lirica lui Liviu Antonesei

Constantin CUBLEȘAN

Liviu Antonesei, Nu există un loc unde să fugi, Poeme 2022-2023, Junimea, 2024, 98 p.

O liniște și un calm nesfârșit domină lirica lui Liviu Antonesei din volumul Nu există un loc unde să fugi, Poeme 2022-2023, publicat în colecția Exit a editurii Junimea. O liniște asemănătoare cu aceea a apelor adânci care la suprafață apar ca niște cristaline oglinzi venețiene (să zicem) dar în străfundurile lor dezvoltă vârtejuri teribile, zbuciumări de unde submersive, amenințătoare. Nimic amenințător însă în poeziile volumului acesta. Numai că, aparentul discurs de o limpiditate clasică în expresie, are în metaforica sa interioară un dramatism ideatic, meditativ, complex, ce emoționează prin insinuarea trăirilor definitorii în comunul ritual al faptelor, al momentelor banalului existențial: „Cred că eram la Londra, cred că luasem prânzul/ pe malul drept, cel binecuvântat de marile muze,/ cred că filmasei întreaga dimineață de toamnă,/ cred că ne-am oprit apoi, undeva după statuile lui Dali,/ la o cafenea-ceainărie și cred că eu am propus/ să schimbăm eterna cafea cu un ceai negru,/ deși eu nu beau îndeobște decât ceai verde (…) cred că a fost unul dintre cele mai intense momente/ din întreaga mea viață, de altfel lungă, bogată,/ și adesea spartă de diferite feluri de intensitate…// cred, știu că nu am mai băut vreodată un ceai/ care părea să fi atins absolutul. Absolutely tea!” (Absolutely Tea).

Popasurile în locuri depărtate trezesc reverii poetice. Un întreg ciclu, marcat între 26 august și 5 septembrie 2022, se constituie ca un jurnal de vacanță în Hersonissos, stațiune cretană vestită, fiind marcat de melancolia evocărilor, într-o notație oarecum reverențioasă în fața mării: „După ce a trecut puterea amiezii/ marea lenevea ca o curtezană pe divan/ la capătul unei salbe nesfârșite de turniruri…// O priveam la fel de leneș, auzeam/ foșnetul calm la țărm, iar dantelăria/ albă era aproape insesizabilă.// Sub ochii mei, poate prea insistenți,/ s-a petrecut ceva, la vieille cocotte tresălta,/ valurile s-au accelerat, iar coamele albe/ și-au amestecat dantelăriile tot mai bogate.// Nici o femeie nu este la fel de nestatornică,/ nu poate fi. Marea este așa de la începutul lumii, de la Dumnezeu sau de la natură” (Deo sive natura).

Totul, în peisaj ori în starea de contemplație, se traduce spre meditație. Și aici vibrația versurilor e dramatică, gravă: „Moartea e în case, în grădini, pe câmpuri,/ în sate plăpânde și în marile orașe,// moartea e în spitale și teatre, și iarăși/ în școlile care abia s-au deschis –/ moartea e peste tot, nu deosebește/ oamenii după religie, vârstă, sex,/ nici după greutate sau după avere,/ lovește totul, lovește pe toți/ cu o fervoare păgână, nebună// căpcăunului nu-i sunt destui morții,/ ordonă bombardarea simbolică/ a unui orășel de ziua de naștere/ a spurcatei sale potăi siameze…// Poate că ariciul curajos va găsi/ cheia de la poarta izvorului viu!// O moarte precară, o moarte fără/ cea mai palidă urmă de măreție,/ un joc dement de-a masacrul!” (Moartea, la drumul mare). Se ilustrează astfel denunțul programatic al demersurilor sale lirice: „nu mă pot gândi serios decât la dragoste și moarte” (Între paie și fân).

Gândirea aceasta nostalgică e livrescă în decantarea sentimentului dragostei, urmând rigorile unei calofilii lipsite de aroganță: „da, e adevărată observația unui personaj de roman,/ femeile atractive sunt mai rare decât cele frumoase,/ iar cele foarte frumoase poartă în ele ceva glacial…// odinioară, erai insuportabil de atrăgătoare, ca o bombă/ cu explozie repetată – nu-mi puteam controla dorința/ dureroasă, oriunde și oricând, fără încetare,/ o atracție mai puternică decât a celebrelor emisfere…// mi se pare că devii din ce în ce mai frumoasă,/ dar nu ascunde feelingul, toate se întorc în pământ,/ fie că le păstrezi, fie că le folosești cum se cuvine!” (Emisferele Magdeburg).

Un întreg ciclu, în aceeași cheie a notației de jurnal (marcat între 15 septembrie 2022 – 14 octombrie 2023, acum la Iași), se înscrie pe coordonata contemplării și a meditației asupra anotimpurilor: „Pe banca mea de pe bulevard,/ retrăiesc o experiență aproape uitată –/ privesc halucinat culorile vii/ mașini, reclame luminoase și frunzele/ de un galben strălucitor care evadează/ naive de pe crengile copacilor” (Galben, galben peste tot…). Reflectând asupra timpului veșnic trecător („timpul nu trece, noi trecem prin el” – Țigara), meditația include, firesc, și contemplarea propriei căderi în lume, cum ar zice un alt poet celebru, într-o continuă alunecare implacabilă: „trec prin frigul acestei lumi/ ca o sanie vie și îmblănită –/ numai tălpile sunt dezgolite/ și frecate strașnic cu ceară,/ să alunece mai repede, mai repede/ și tot mai repede…// de o vreme viteza mă înspăimântă/ și caut ceva, ceva coroziv sau adeziv,/ ca să cobor viteza de alunecare și/ nu găsesc, numai în mintea mea/ se mai pot petrece miracole…” (O sanie în blănuri).

În toate aceste poezii, care au, în fond, alura unor notații provocate de contemplarea melancolică a naturii, fără a devia spre clasicitatea pastelurilor tradiționale, ci doar descifrând peisajul în aspectele lui cromatice, meditația alunecă ușor spre gravitatea lamentației existențiale: „iarna nu s-a arătat după cum scrie calendarul,/ natura urăște vidul, primăvara a sosit înainte vreme – cârduri de ciori derutate umplu gălăgioase văzduhul,/ copacii și florile lor și iarba stau sub neagra nedumerire,/ cu rădăcinile în pământul care tremură peste tot (…) mă bântuie gândul că totul, toate vin înainte de vreme –/ tu îmi spui cu ochii aprinși că e a doua venire,/ dar eu știu că e doar distrugerea, plecarea, optimismul meu/ a murit de la nașterea prematură…/ uneori, căldura ta risipește sloiurile albastre de gheață” (Vremurile se apropie). Discursul liric e întotdeauna reflexiv, mai mult însă, poetul e tulburat de receptarea, cu gravitate, a fatalității ființării universale a omului: „Nu poți, nu pot pune asta la îndoială,/ din pământ ai venit, în pământ te vei duce,/ dar asta nu înseamnă că lungimea drumului,/ urcușurile și coborâșurile, pașii făcuți în gol,/ nu au însemnătatea lor, fie și secundară, dar/ ce este secundar pentru o biată viață de om?” (Quanta, qualia…).

Ceea ce pare a frisona subteran în aceste poeme, pe care poetul le datează, pe fiecare în parte, riguros, ca într-un fel de răboj despre sine, este liniștea unei singurătăți sau doar a unei însingurări, ca atitudine față de lume, față de întunericul acesteia, din perspectiva căruia reflexiile ating coarda tragicului fatalității existențiale. „Nu poți, nu ai unde fugi de singurătatea întunericului,/ singurătate totală, întuneric fără frontiere,/ cu cât fugi mai repede, cu atât te va prinde mai ușor (…) dar nu la alergare, mai degrabă la rezistență,/ să te pierzi cu zilele prin desele, negrele păduri,/ să te scufunzi curajos în prostia veselă a mulțimilor,/ să cunoști nu, nu la suprafață rastele de femei,/ în cele din urmă, să despici năprasnic cu maceta/ un harbuz gigantic și să te scufunzi în adâncul său/ precum în pântecele sferic al începutului vieții…// Și nici măcar așa nu poți fi sigur, nu există garanție,/ singurătatea opacă este o jivină perfidă și crudă!” (Viața întunericului).

Percepute în ansamblul lor, aceste poezii pot fi considerate, judecate, ca o altă fațetă a exprimării, a personalității mereu în căutarea desăvârșirii de sine, a poetului.