Noemina CÂMPEAN
Flaviu CÂMPEAN
Uitarea, între dorință și neputință
Potrivit lui Sigmund Freud, în Psihologia vieții cotidiene (1901), uitarea se configurează conform unei logici misterioase și în același timp precise a inconștientului, ca o formațiune a sa, marcată de refulare și de întoarcerea refulatului, i.e. de urmele unui adevăr ascuns. Însă Jacques Lacan (în Seminarul al cincilea, Formațiunile inconștientului, 1957-1958) introduce în procesul uitării o metamorfoză a acesteia în „ruine metonimice”[1]. Obiectul uitării va fi refulat, pe când amintirea sa se va ivi la suprafața memoriei într-o nouă combinație de semnificanți, ceea ce ne demonstrează încă o dată că uitarea nu presupune o gaură absolută sau o deschidere către vid într-o temporalitate înspăimântătoare, în afara tuturor timpurilor, ci tocmai dorința inconștientă a subiectului de a (re)prezenta altceva în loc. „Sunt pe cale de a adăuga ceva la ceea ce vă spuneam, dar am uitat…” – iată o formulare pe care noi ca psihanaliști o auzim adesea de la pacientul care se află pe divan și care construiește un obstacol în calea rememorării unui eveniment traumatic, dar care tocmai pune în lucru un al doilea timp al uitării, cel al „învierii din moarte”, respectiv al metaforei.
Două lanțuri – cel metonimic și cel metaforic – se conjugă astfel în faimosul „punct de capiton” al lui Lacan, care nu doar că depun mărturie despre structura și adevărul psihic al subiectului, ci conjugarea lor comună denotă un soi de derealizare sau „neliniștitoare stranietate”[2] resimțită de subiect, care nu este altceva decât angoasa. Angoasa face ca uitarea să nu fie un act efectiv reușit, metoda freudiană propunând o abordare tocmai într-un timp ulterior. Ceea ce nu poate fi amintit acum se va întoarce mai târziu, în momente de semnificare și interpretare – Nachträglichkeit (concept freudian dezvoltat în scrisorile sale către Fliess, apoi în Interpretarea viselor, cazul micului Hans și al omului cu lupi) sau après coup (denumirea în limba franceză). Iar Lacan, în L’étourdit (1972), notează o frază memorabilă privind relația dintre enunț, enunțare și emițător: „Faptul de a spune rămâne uitat în spatele a ceea ce se spune din ceea ce se înțelege”[3], creând o legătură indestructibilă între spunere și spusă, între efectele de real și jumătățile de adevăr (fr. mi-dire). La subiectul uman care comunică, angoasa reglează juisarea corpului, pe când în cazul inteligenței artificiale discutăm despre o absență a dorinței și a anxietăților existențiale printr-o multiplicare metonimică, în serie și fără puncte de capiton. Deoarece IA poate doar să înregistreze sau să șteargă informații, nu să și uite sau să se autosimbolizeze, producând lipsă.
Nu se poate afirma despre uitare că este orchestrată, dirijată sau latentă, la fel, uitarea nu dă seama de o destructurare ontologică sau biologică în travaliul zilnic al Inconștientului, deoarece ea se descrie drept un fenomen al imposibilității de a ne aduce aminte ceva ce deja știm. Nu uităm decât ceea ce am știut sau am presupus că am știut cândva sau, ceva și mai îngrijorător – ce s-ar întâmpla dacă ne-am afla în imposibilitatea sau neputința de a uita? Dacă am uita pur și simplu să uităm, iar subiectul ar fi atât de prins în multiplicarea metonimică, încât nu s-ar mai imagina pe sine altceva decât o mașinărie sau un soft? Iată miza etică, căci a avea la degetul mic și a manevra întregul savoir ar determina un scenariu apocaliptic imposibil de suportat, un eseu al întipăririi permanente pe pânza memoriei, fără lipsă, adică o angoasă plină și autarhică, paradoxală, a unui om-mașină.
René Magritte, La Décalcomanie
Lathouse și adevăr
Cu ocazia Seminarului al XVII-lea L’Envers de la psychanalyse, ținut în anii 1969-1970 la Facultatea de Drept a Universității Sorbona, Lacan inventează conceptul de „lathouse”, îmbinând concepte filosofice grecești, dar cu aplicabilitate în contemporaneitate, ținând cont de specificul epocii sale imediat următoare revoltelor din mai 1968, dominată de scientism și de dezvoltarea fulgurantă a capitalismului și a așa-zisei „societăți a spectacolului”[4]. Pornind de la termenul grec aletheia (Platon, Republica), care se referă cu precădere la adevărul ca dezvăluire, Lacan creează termenul de alethosferă (fr. alèthosphère) cu indicarea ironică a faptului că, chiar dacă producția științifică este la apogeu, într-o supremație omniprezentă și invazivă, adevărul intim al subiectului nu este (și nu poate fi, contrar dezideratelor epistemologice) cunoscut ca un obiect. Lumea științifică fabrică un univers tehnologic multiplicabil la infinit, populat de lathouses, modalități capitaliste de manifestare a obiectului a. Prin sofisticarea lor serializată și inflația virtuală tradusă deseori prin simptome de fixare a juisării subiectului, ba chiar ducând la o încorporare adictivă și mortiferă a dispozitivului, ele atrag cu promisiuni ce trădează antidoturi eterne ale plictiselii și, implicit, ale lipsei[5].
Astfel, Lacan calcă pe urmele lui Martin Heidegger care, în Parmenide, formulează ideea de adevăr în strânsă legătură cu uitarea, din moment ce ambele concepte au rădăcină comună, și anume Lethe, ca fiică a discordiei și personificare a uitării, unul din râurile din Hades. Privativul din aletheia indică faptul că adevărul ar constitui o dez-uitare sau un act al reminiscenței reușite. Freud inventează practica psihanalizei pentru a pune în centrul curei analitice vorba „adevărată” emisă de pacient, o vorbă care nu vine de nicăieri, ci din asocierile inconștiente ale subiectului care afectează în egală măsură și corpul. Pentru Lacan nu există vreo spunere completă – ceea ce se remarcă de altfel drept una din noutățile învățământului său. Oare am putea să marcăm unde se termină adevărul și de unde începe minciuna? Dacă totuși minciuna se propagă tocmai în articularea adevărului? De asemenea, Lacan ne transmite că adevărul nu poate fi spus decât pe jumătate (fr. la vérité mi-dite ), având în vedere că adevărul și totalitatea se exclud reciproc și că dincolo de jumătatea aceasta caracterizată drept „adevărată” se află nimicul, de unde incompletitudinea sau inconsistența sa[6], relevată în altă ordine de idei de matematicieni.
Prosopopeea[7] pe care o implică afirmația lui Lacan „Eu adevărul vorbesc”[8], cât se poate de diferită în esență de formularea „Eu spun adevărul” (Moi je dis la vérité) sau de cea christică „Eu sunt calea, adevărul și viața”[9], subliniază că un anumit adevăr subiectiv și personal iese la iveală în momentul în care subiectul vorbește despre intimitatea structurii sale, despre ceea ce simte el mai straniu și mai enigmatic. Foarte important, nu este însă adevărul pe care subiectul crede că-l știe și pe care ar vrea să-l transmită! Adevărul acesta inconsistent, care adesea poate fi dureros, insuportabil sau chiar imposibil de asumat, în funcție de simptomele și traumele personale, conduce la miza principală a procesului analitic, în sensul de înscriere a subiectului în direcția dorinței sale. Peste mai mulți ani[10], Lacan va reveni la celebra formulă explicând că proprietatea adevărului este că el vorbește prin și de la sine însuși; când eu (fr. je) vorbesc, nu o fac neapărat pentru a spune adevărul, ci adevărul vorbește prin actul de a vorbi, convocând autenticitatea ca ceva impur, sub imperiul angoasei. Pe de altă parte, Lacan adăugă un amănunt cu consecințe majore nu doar politico-social, ci și privitor la relația subiectului cu tehno-știința, respectiv cu inteligența artificială: adevărul se transformă astăzi în „efecte de adevăr”, mai precis în efecte relative și variabile ale acestui concept, de unde un nou joc lacanian de cuvinte – varité, accentuând senzația de varietate și împrăștiere a adevărului contemporan.
Carlyn Hardy, Forgetfulness
Corpul care lipsește
Lathouse se definește așadar drept un obiect rest al științei, atins în sens heideggerian de „uitarea ființei” și contaminat mult prea vag de dorința subiectivă, care se produce la infinit pe scena lumii într-o metonimie a gadgeturilor lipsite de semnificație. Implicațiile etice sunt multiple și se desfășoară pe o paletă largă de problematizări sau capcane, de la relația terapeutică negativă a pacienților până la substituirea subiectului cu obiectul care se lipește fantasmei sale, juisiv, adeseori fascinant, dar vid, fiindcă lipsa care este obiectul a nu poate fi surmontată. Într-un articol scris la două mâini, Patrick Martin-Mattera și Alexandre Lévy[11] susțin că un obiect ce are o existență strict virtuală va putea fi furat fără ca locul său să se schimbe, cu toate că noi avem impresia că el trece dintr-o mână în alta – o știre, o imagine, o părere, o operă de artă temporară, revocabilă și mobilă… într-un cuvânt chiar lathouse, un obiect reproductibil la infinit cu o permanență absolută. Parafrazând titlul studiului lui Walter Benjamin, lathouse devine, paradoxal, cu cât ne este mai familiară, o operă „de artă” deja-reprodusă, fără aură, fără acel hic et nunc care să îi confere autenticitatea singulară și căzând totodată sub dorința subiectului în timpul său propriu: „L’œuvre d’art «lathousée» est une œuvre jamais authentique, sans présence, sans temps, sans feu ni lieu, mais une œuvre que l’on peut télécharger, récupérer pour rien ou presque, partout et à tout moment”[12].
Nodul borromean lacanian cu cele trei registre ale sale: simbolicul, imaginarul și realul
Astăzi, Lathouse se devoalează în aceste „produse”, avataruri perfecționiste, ce pot fi furate sau transferate fără menționarea sau cunoașterea sursei, ce creează interfețe virale ale rețelelor de socializare tributare unei juisări smart. Evident că ele nu rezolvă nimic la nivelul solitudinii fundamentale a subiectului, ci dimpotrivă, pot augmenta angoasa, delirul, sfera unui Celălalt injonctiv sau paranoid, urgentând totodată cererea de vindecare sau de analiză adresată terapeutului într-o imediatețe cvasi imposibilă – de pe-o zi pe alta, cu diagnosticul ca pe gadget. Îngrijorătoare este perspectiva în care juisarea se raportează doar la ceea ce este nou, invaziv și consumabil ad hoc în lipsa elaborărilor și a unor critici, satisfăcând nevoia sau neputința cotidiană, printr-o absorbție catatonică și o tendință de uniformizare a diferenței. Dincolo de asumarea din ce în ce mai insistentă a unei subiectivități umanoide de mașinăria lipsită de lege sau angoasă (iar filmul Her, din 2013, de Spike Jonze, e foarte relevant aici), întrebarea urgentă din partea psihanalizei ar trebui să vizeze absența corpului la un sistem ce se numește „inteligența artificială”. Unitatea structurală și corporală propusă de Lacan prin cele trei registre și care alcătuiește nodul borromean – simbolicul (limbajul și nominația), imaginarul (imaginea sau fotografia prin care corpul se reprezintă) și realul (interiorul corpului și granițele/ limitele sale) – nu poate funcționa dacă ele nu sunt prinse corespunzător între ele, lăsând loc vacuolei care este obiectul a, nu întâmplător „cauză a dorinței”. Ce anume vorbește și se reprezintă drept corp în AI? Unde se oprește reproductibilitatea alogică, afonică și acorporală a lathousei? Cum anume juisează un corp din care lipsește tocmai dimensiunea corporală? Testul Turing, care ar permite unui robot să convingă că este uman, nu este nici pe departe suficient pentru a începe să răspundem.
[1] Jacques Lacan, Le Séminaire Livre V. Les formations de l’incoscient, Staferla, online, p. 22.
[2] Cf. eseul lui Freud din 1919, Das Unheimliche, Internationaler Psychoanalytischer Verlag.
[3] Trad. ns. din Qu’on dise reste oublié derrière ce qui se dit dans ce qui s’entend (J. Lacan, L’Étourdit, Autres Écrits, Paris, Seuil, 2001, p. 449).
[4] Cf. eseul lui Guy Debord, Societatea spectacolului (1967), ca o critică a societății de consum.
[5] Iată cum caracterizează Lacan lathouse (în Le Séminaire Livre XVII. L’Envers de la psychanalyse, Staferla, online, p. 110): „Le monde est de plus en plus peuplé de lathouses. Ça a l’air de vous amuser, alors je vais vous l’écrire. Vous remarquerez que j’aurai pu appeler ça des lathousies, ça aurait fait jeu avec l’οὐσία [ousia] car ça participe de l’οὐσία [ousia] avec tout ce qu’il y a d’ambigu dans l’οὐσία [ousia]: – l’οὐσία [ousia] ce n’est pas l’Autre, – ce n’est pas l’étant, – c’est entre les deux. – Ce n’est pas tout à fait l’être non plus, mais enfin ça en approche fort. Pour ce qui est de l’insubstance féminine, j’irais bien jusqu’à la parousie. Mais pour les menus objets petit(a) que vous allez rencontrer en sortant, là sur le pavé, à tous les coins de rue, derrière toutes les vitrines, dans ce foisonnement de ces objets faits pour causer votre désir, pour autant que c’est la science qui nous gouverne, pensez-les comme lathouses. Je m’aperçois sur le tard – parce que lathouse il n’y a pas longtemps que je l’ai inventé – que ça rime avec ventouse. Il y a du vent dedans, beaucoup de vent, le vent de la voix humaine!”.
[6] A se vedea Seminarele XVII și XX, L’Envers de la psychanalyse, 1969-1970, și Encore, 1972-1973.
[7] Figură retorică prin care autorul pune să vorbească o persoană absentă, defunctă sau un personaj alegoric (conform DEX).
[8] „Moi la vérité, je parle” din articolul La chose freudienne ou Sens du retour à Freud en psychanalyse, Écrits I, Paris, Seuil, 1999, p. 406.
[9] Sf. Evanghelie după Ioan, 14:6.
[10] Seminarul XVI: D’un Autre à l’autre, 1968-1969.
[11] „Le «concept» de lathouse dans l’œuvre de Jacques Lacan. Implications psychologiques, cliniques et sociales”, în Bulletin de psychologie, vol. 70 (4)/ 550, iulie-august 2017, pp. 311-319.
[12] Art. cit., p. 316.