„peste gâtul de lebădă al apusului/ cade ghilotina”

Lucian SCURTU

Ion Cristofor, Peștele de sticlă, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2024

Și eu am fost fascinat odinioară de im­punătorul pește din sticlă policoloră, bibelou-fanion ce trona maiestuos pe te­le­vizorul Diamant (precum în multe că­mi­ne din vremea aceea), sub un macra­meu care insufla interiorului puțin con­fort, dar reverbera și o vagă individua­lita­te acelui vertebrat dispus a ne fi tovarăș solidar și complice subversiv insipidului și derizoriului peisaj de atunci, marcat de masificare și anonimizare. (Are dreptate Horia Gârbea, în România literară, nr. 13, când îl evaluează a fi „emblema unei epoci apuse, un kitsch care a devenit însă înduioșător precum carpeta cu Răpirea din serai”.

Nu știu dacă Ion Cristofor s-a bucu­rat de un asemenea anturaj în trecutul său juvenil, dar titlul noii sale cărți de po­ezie, Peștele de sticlă, Cluj-Napoca, Napoca Star, 2024, mă face să cred că da, a beneficiat, chiar dacă numai la modul imaginar, de prezența respectivei vietăți, care avea darul de a mai înviora palidul am­bient supus ideologizantelor dispo­zi­ţii și norme. Parțial, o dovedește cel de-al treilea poem al volumului, în care, aproa­pe diegetic, autorul relevă faptul că în su­frageria mătușii sale, „pe o dantelă făcută de mâna ei” și azi mai sălășluiește „un peș­te de sticlă roșie”, constant „privitor” la televizorul care dezamăgește prin știrile „cu politicieni ce ne promit/ marea cu sa­rea”. Tocmai din acest motiv, „luată de val”, stăpâna casei speră a se ivi ocazia când ornamentul va prinde viață și va eva­da din recluziunea anemică a vremu­ri­lor prezente, pretext pentru a sugera că, in­di­ferent de temporarele regimuri poli­ti­ce, granițele dintre ele sunt suficient de trans­parente, încât să devină nefrec­ven­ta­bile, de nu insuportabile.

În asemenea împrejurări ostile, refu­giul în poezie reprezintă pentru Cristofor o necesitate presantă, ghidată spre spațiul himerei, revelației și visului, tri­nom consubstanțial aceluia care nu ocul­tează realitatea (în care se simte ade­sea ca „peștele de sticlă” pe uscat), dar o sub­minează până la o neantiza, sau cel pu­țin a o eluda. Mai mult, când reali­ta­tea for(ț)ează limitele, asemenea unui ca­zan aflat sub presiune, autorul clujean o ficționalizează și transfigurează după modele lirice originale, ștanțate de un spi­rit lucid care, prin lentila lupei sale ob­ser­vă și developează cele mai insesizabile și distinctive dinamici complementare unei lumi inaccesibile altora.

În numele semenilor, mântuirea di­vi­nă este ritualizată și invocată ca recu­noaș­tere pioasă a vinovăției colective, a rele­vantelor păcate acumulate de-a lun­gul unui segment temporar bimilenar, cu deosebire cel al validării răstignirii chris­tice de o faună (in)umană pervertită ma­leficului și apostaziei, căci „Noi ale­gem tâlharii ce stau la stânga și la/ dreap­ta ta, Doamne/ dintre noi, dintre noi sunt aleși tâlharii” sau „Noi suntem cei ce privim gură-cască/ scena răstignirii tale, Doamne”.

Oscilând interogativ între paradis și infern („și mă întreb dacă în paradis/ sau în infern/ mai cântă păsările”), obsesia tha­natică devine inevitabilă pe fundalul pre­monițiilor îngrijorătoare sau a sem­nelor prevestitoare finișului intuit în proximitatea unor scenarii auditiv-vizu­a­le de rău augur, deși, uneori, autorul pare a se afla într-o relație aparent amicală chiar cu exitusul matern: „Când eram tânăr i-am strigat morții/ care a luat-o pe mama/ ești o curvă/ dar moartea s-a mul­țumit să surâdă/ și să-mi dăruiască un trandafir” (Un trandafir).

Entropia cotidiană

Habitatul într-un „oraș canibal” (amintind de un mai vechi volum, Poeme canibale), sufocat de străzi, cimi­ti­re, bănci, McDonald’s este greu supor­ta­bil, adiacent spaimelor întunecate, apu­sului „în cârje”, umbrelor dominatoare, vântului care „își face de cap/ cu rochia tinerelor femei”, amplificând entropia cotidiană pandantă angoasei și masifi­că­rii generale, cartografiind anxietatea și peri­sabilitatea într-o litotă poematică su­fi­cient de sugestivă, de comprehensivă, cu riscul major al pierderii propriei iden­ti­tăți, deja devenită una incertă. Deșer­tă­ciu­nea destramă nostalgic toamnele poe­tului, le disipă melancoliile sedimentate în efemere maledicții ce-și adâncesc am­pren­tele pe stările solilocviale, cele care evită cu desăvârșire dialogul în detri­men­tul monologului, asemenea unui vade­mecum interior, cu suficiente inserții pictural-meditative ori aluzii evlavioase: „În cădere/ o frunză roșie/ vrea să-ți ia/ lo­cul inimii./ Un bun început de/ noap­te senină./ Licuricii pâlpâie/ în ritmul primelor stele/ palpită în făpturi și în lucruri/ aceeași semnătură divină” (Noiembrie).

Piciorul de lemn al bunicului întors de la război provoacă scanarea peisajului cazon (generalul, cazarma, recruții, trom­peta care sună stingerea, trenurile cu soldați, mustăcioara de führer), unul denotativ stărilor de alertă arhivate com­pensator în subconștient, scoase la lu­mi­nă în momentele de luciditate și evaluare plastică, dar numai când subiectul e „potopit de melancolie” sau „potopit de neliniști”. Deși structural e un compozit urbanitate & ruralitate, avatarurile na­tu­rii, dinamica ei fremătătoare și neliniș­ti­toare e percepută ca o afină și colocvială parteneră de dialog, și numai în „rit­mu­ri­le sacre ale naturii”, cu alunii din deal, tufele veștejite, teii autumnali, șarpele pitit sub iarba uscată, greierii neobosiți, în­tr-o armonioasă comunicare stimula­ti­vă ce oferă introvertitului refugiul și li­niș­tea necesare. Aparenta simplitate a unor poeme potențează și algoritmizează fiorul contemplativ, ilustrat parabolic și insinuant sacerdotal, ca dincolo de per­ma­frostul nedumeririlor și al misterelor să se ivească concluzii reflexive și apropo-uri gnomice cu adieri hortative și conta­mi­nări amoroase: „Tăiate capetele profe­ți­lor/ cărțile sfinte zvârlite la câini/ măr­gă­ritarele aruncate în troaca porcilor./ Și toate astea/ doar pentru ca porțile nop­ții/ să se deschidă cu umbrele și stelele ei./ Pentru ca zâmbetul tău/ ca un bo­boc de trandafir/ să mă întâmpine-n prag” (Porțile nopții).

Afinitățile livrești corespund unor nume canonice ale literaturii universale (Edgar Lee Master, Bukovski, Baudelaire, Kavafis, Goethe), veritabile „uzine de umbre” menite a impulsiona apetitul scriptural al celor dispuși a cla­ma adevărul marcat cu „o mie de guri/ o mie de chei/ o mie de uși”, într-o lume conflictuală, cu urmări extinctive, do­mi­nată și manevrată de „zeii umezelii”. Deși nu se dorește proroc în singurătatea lui, autorul apelează la semnele și îndem­nurile personajelor divine, precum Dumnezeu, Isus Cristos, îngeri, magi, Mesia, în speranța (i)luminării căilor izbăvitoare conexe epifaniei și revelației, conștient că natura lor panteist & fon­datoare se impune translată și meta­mor­fo­zată din arealul inefabil al poeziei în cel sacru al rugăciunii: „Doar rugăciunea/ spusă sub arborele/ ce delirează/ despre un Dumnezeu/ ce-i numără frunzele/ în cădere” (Doar rugăciunea).

Invocarea unei misterioase și irezis­ti­bile nimfe irizează și înnobilează am­bi­entul cu o prezență incitatoare de obsesii și viziuni erotice, mai mult senzuale de­cât corporale, înăbușite pătimaș sub ce­nu­șa mocnită a adorației, dar înflăcărate de jarul nestins al mistuitoarelor dorințe pasionale, precum în poemul sugestiv in­ti­tulat Orbit de dragoste (nu întâmplător plasat pe coperta IV), în care până și ma­rea, la concurență auctorială, se lasă vră­jită de farmecul sfidătoarei sirene ge­ne­ratoare de inedite cataclisme afective cuceritorului aflat în transă sentimentală și cecitate emoțională: „Marea ce vine/ în urma tălpilor tale, iubito,/ și le sărută/ sau își învață/ copiii,/ micile valuri,/ să umble/ cum umblu și eu în urma ta/ orbit de dragoste”.

Ion Cristofor confirmă, cu fiecare car­te apărută, statutul onorant de lau­reat al norilor.