Ionel Corneliu OANCEA
Al șaselea pas, continuări
Algoritmul, memoria, inteligența, artificiale, oricât de sofisticat-dezvoltate ar fi, oricare va fi capătul evoluției lor, sunt fundamentate pe existență și nonexistență, pe unu și zero, pe faptul real al nodului prin care trece sau nu trece un număr oricât de mic de particule invizibile. Simplitatea sistemului binar nu a împiedicat, dimpotrivă, a facilitat configurarea spațiului virtual capabil să cuprindă tot văzutul, tot știutul omenirii, ba, mai mult, să gândească în locul omului în multe activități necesare și nenecesare sau dăunătoare. O dihotomie similară împarte oamenii în două cete cu credințe specifice, a creaționiștilor și a evoluționiștilor, ambele nedemonstrabile în lumea celor văzute. Acestora se adaugă ceata nerelevantă a indiferenților la scopul și sensul vieții. Aceste trei atitudini compun arhitectura vieții de azi și dintotdeauna. Poezia celor trei texte din Cartea Facerii ne învăluie, încă, prin misterul ei inefabil. Cum e posibil ca prorocia despre trecut a lui Moise să rămână, în vectorii ei esențiali, valabilă și astăzi dar și în vremurile ce vor fi să vină?
Primul popas al babelienilor, Europa occidentală, catedrala din Ulm
Proiectul babelienilor a ajuns o ruină cu urme vizibile în zilele noastre. Dar ideea turnului până la cer este plină de vitalitate. La primul popas, în Europa occidentală, ea încă mai are substanța sacrului. În anul 1311 catedrala din Lincoln ajunge la înălțimea de 160 de metri. Prăbușită în anul 1549 rămâne, în urma reparației, la numai 83 de metri. După mai multe încercări nereușite, în anul 1890, apare cea mai înaltă construcție religioasă din lume. Biserica mănăstirii din Ulm își înalță turnul la 161,5 metri, cu intenția declarată de a depăși performanța constructivă din anul 1311.
Efortul uimitor dintre anii 1311 și 1880 de a construi scări sacre până la poarta cerului s-a epuizat în modernitate. Din spațiul credinței înnobilate de speranța reală de a ajunge la cele de sus, s-a ajuns în spațiul metafizic, la calea spre niciunde. Visul lui Iacov este revelație. Vederea lui Dumnezeu în capul scării l-a înspăimântat. Urmarea a fost considerarea acelui loc casă a lui Dumnezeu și promisiunea de a iubi toată viața, el și urmașii lui, pe creator. În timpul din urmă iubirea s-a stins înecată fiind de liberalismul cu originea în grădina raiului. Realismul, vitalismul și nihilismul născute din el devin culmi ale neadevărului, întrucât acceptarea adevărului multiplu, al fiecăruia, este demonstrația că se poate trăi fără adevăr.
La al doilea popas, în lumea nouă, în Noul Babilon, babelieni construiesc Empire State Building. Clădirea înaltă de 381 metri deține recordul mondial între anii 1931-1972. Urmează Willis Tower din Chicago. Cu cei 442,1 metri ai săi domină lumea până în anul 1998 când, la Kuala Lumpur, în Malaezia se ridică Petronas Tower înalt de 451,9 metri. Urmează în anul 2004 Taipei 101 din Taiwan, înalt de 508 metri.
Al treilea popas al babelienilor, în Orientul îndepărtat, Petronas Tower și Taipei 101
După ce au înconjurat globul pământesc, babelienii se întorc la origine, aproape de anticul turn Babel, și construiesc în Dubai Burj Khalifa. Cu cei 828 de metri ai săi dețin recordul mondial începând cu anul 2010. Dar recordul este în pericol, în aceeași zonă, în Arabia Saudită este în construire un alt turn, Kingdom Tower, care va depăși 1000 de metri. Este, să recunoaștem, o poveste fabuloasă. Turnul neterminat al Babilonului continuă peste veacuri cu turnuri a căror neterminare se consumă în ambiția de a fi primul, pentru nesățioasa nevoie de faimă.
Al patrulea popas al babelienilor, Orientul apropiat
Foamea continuă, niciodată satisfăcută, de faimă, potențată de alungarea lui Dumnezeu din inimă se transformă, în modernitate, în boală. Mulți artiști, în special cei din secolul douăzeci, semnalează această boală. Artiștii simt, dintotdeauna, neliniștile existenței din spațiul de viață construit de babelieni. Desacralizarea artei potențează fenomenul ducându-l cu pași siguri în angoasă, în ne-simțire, în sinucidere spirituală. Scările nu mai ajung la poarta cerului, iar ambiția tehnologică de a ajunge la cer este o alergare zadarnică spre nimic, chiar dacă proiectele de turnuri înalte de 2000 de metri sunt pe planșetele proiectanților. Piranesi (sec. XVIII) este între primii care excelează în semnalarea capătului de drum al bebelienilor în căutarea de faimă. Ruina, nonsensul, destructurarea înlocuiesc, fără putința de a mai spera, scara lui Iacov. Spațiile sumbre ruinate de timp ale lui Piranasi ajung iluzie pură la Escher (sec. XX), în întruchipări absurde înlăuntrul cărora rătăcesc oamenii vremurilor noi circumscriși de singurătate.
Piranesi și Escher
În concluzie, efortul tehnologic, științific, de materializare a ideii de scară, are începutul aureolat în sacralitatea axei lumii, reper ubicuu salvator și sfârșitul împovărat de orbecăirea continuă în labirintul fără lumină interioară, dar cu amăgiri intensificate de lipsa sensului rațional definibil.
*
Revelația scării din vis are continuări tainice. Una dintre ele o aflăm la Ioan Scolasticul, numit așa întrucât devenise, la o vârstă fragedă, cunoscător adânc, savant în științele vremii lui (a trăit între secolele VI-VII). În scurt timp renumele i-a fost schimbat în Ioan Sinaitul după ce a ajuns stareț și a condus cu măiestrie mănăstirea Sinai, construită chiar pe locul unde Moise a avut revelația proorociei despre trecut. Dar renumele consacrat în lumea spirituală este Ioan Scărarul, datorat celebrei lui scrieri Cartea despre nevoințe, împărțită în treizeci de cuvinte, numărul anilor lui Hristos până și-a început misiunea în lume. Scara poate fi urcată, treaptă cu treaptă, de cei plecați de la cele mai de jos ale pământului cu speranța, pentru creștiniști reală, pentru evoluționiști fantasmagorică, că vor ajunge la cele de sus ale cerului.
Scara raiului de pe peretele nordic al mănăstirii Sucevița, realizată în secolul XVI, este icoana Cărții despre nevoințe și a porții cerului din visul lui Iacov. Dincolo de puternicul, intrinsecul ei mesaj spiritual, Icoana propune legătura indisolubilă, vitală, între spațiul natural, arhitectură și pictură. Ea este completată în toposul românesc, ca un miracol, de Coloana infinitului, compusă din treizeci și trei de trunchiuri de piramidă, același număr cu al treptelor scării din Santa Fé. Brâncuși a preluat arhetipul stâlpilor funerari din cimitirul de la Hobița realizați pentru a ușura, asemenea piramidei lui Imhotep, calea sufletelor spre cer.
Indiferent dacă ești creaționist sau evoluționist, aceste icoane ale scării lui Iacov, induc privitorului sentimente lămurite în adâncul celor mai de preț lucruri din suflet.
Scări românești spre cer
Ultimul pas
Întâmplările fascinante între cele de jos și cele de sus, între cele văzute și nevăzute, care tocmai au fost povestite, au sensibila, înfricoșătoarea urmare, în ultima poezie scrisă pe patul de moarte din spital, cu aproape treizeci de ani în urmă, de Marin Sorescu:
Scara la cer
Un fir de păianjen
Atârnă de tavan
Exact deasupra patului meu
În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos
Mi se trimite și
Scara la cer – zic,
Mi se arunca de sus
Deși am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gândesc că trupul meu
Este totuși prea greu
Pentru scara asta delicată
– Suflete, ia-o tu înainte
Pâș! Pâș!