Ionel Corneliu OANCEA
Primul pas, scara din Santa Fé
Marea pată roșie, semnul furtunilor persistente pe Jupiter, a fost descoperită în anul 1665. Ea aproape a dispărut din orizontul percepției până în anul 1878 când, practic, a fost redescoperită. În același an, fără legătură cu pata de dimensiunea Pământului de pe planeta Zeului zeilor, arhitectul Antonio Mouly, restauratorul celebrei bisericii Sainte Chapelle din Paris, a terminat de construit capela San Loretto din orașul Santa Fé, New Mexico. Din nefericire, sau din fericire, rămâne de văzut, trece în veșnicie înainte să fi construit scara între spațiul liturgic și cor. Nu a lăsat în urmă schițe ale soluției pe care, cu siguranță, a avut-o în minte. Soluție deloc simplă de vreme ce maicile mănăstirii au căutat zadarnic meșterul potrivit. Zădărnicia căutărilor, din mulțimea meșterilor solicitați nici unul nu și-a asumat realizarea scării, le-a determinat să facă o novena, rugăciune de obște, către Sfântul Iosif numit în Evanghelii Teslarul.
Zilele treceau așa cum trec toate zilele. Abia a noua zi, când aproape își pierduseră speranța în ajutorul lui Dumnezeu, la poarta mănăstirii a bătut străinul umil, însoțit de asinul împovărat cu scule de tâmplărie. Omul, sărăcăcios îmbrăcat, le asigură că poate face scara. Le-a cerut doar cuve mari cu apă și trei luni de anonimat, de liniște, până va săvârși lucrarea. La capătul acestui timp, o minune de scară s-a arătat ochilor. Bucuroase, gazdele au pregătit agapa de mulțumire, dar meșterul dispăruse. Nu și-a luat plata și nu și-a făcut cunoscut numele.
Scara are treizeci și trei de trepte, numărul anilor petrecuți în lume de Iisus. Specia de lemn folosită este necunoscută în zonă. E construită numai cu noduri tâmplărești, numai cu unelte tradiționale și nu a fost folosit nici un fel de adeziv. Are forma spiralei pure, în două rotații complete, fără reazeme intermediare, spre mirarea specialiștilor de atunci și dintotdeauna, fie ei arhitecți, ingineri sau meșteri specializați în prelucrarea lemnului.
Moartea arhitectului, rugăciunea de obște, meșterul necunoscut, lemnul adus nu se știe cum și când de la mari depărtări, soluția tehnică și estetică enigmatică în perfecțiunea ei sunt ingredientele istoriei întâmplate în aceeași vreme cu redescoperirea marii pete roșii de pe planeta Jupiter. Ea atrage în fiecare an sute de mii de vizitatori ai lumii însetați de miracol sau, pur și simplu, de perfecțiune.
Al doilea pas, viața de poveste
Orice întâmplare care atrage atenția are înlăuntrul ei ex-tensiunea dintre realitate și basm, dintre demonstrabil și născocire, dintre credibil și incredibil. Fie reală, demonstrabilă, credibilă, povestea poate purta nenumărate, diverse haine, în forma închipuirilor sensibile, subiective. Ele nu-i anulează concretețea, i-o aureolează. Suntem în adâncul poeziei sau, la fel de adevărat, în universul arhitecturii, câtă vreme în lume nu există nimic fără arhitectură.
Este adevărat că arhitectul Antonio Mouly a finalizat capela San Loretto pe timpul redescoperirii petei roșii de pe Jupiter. Este adevărat că a plecat din lume înainte să realizeze scara de acces la cor. Este adevărat că măicuțele s-au rugat nouă zile. Este adevărat că în a noua zi meșterul necunoscut a venit la mănăstire și a construit o scară uimitoare. Aceste adevăruri pot genera trei atitudini. Prima între ele este faptică, științifică. O asemenea realizare presupune cunoștințe aprofundate de geometrie descriptivă, înțelegerea proprietăților lemnului, cunoașterea nevoilor comportamentale și spirituale ale omului, meșteșug, manualitate, intuiție artistică duse la perfecțiune de practica îndelungată sau de inspirație miraculoasă. Întregul construct se bizuie pe rațiunea susținută de simțul realității, pe pragmatismul lui a fi.
A doua trece dincolo de fapte, la speculație, la filosofare, la țesere sau desțesere de idei pentru a susține trecerea între simplu și complicat, între cunoscut și necunoscut, între meșteșug și artă, între văzut și nevăzut. Trecerea reverberează subiectiv în divergență întrucât același fapt, același adevăr împarte subiecții în cete ireconciliabile, pregătindu-le de ceartă, de război, gata să piară pe limba ideilor asumate. Scara din Santa Fé este pentru catolici un miracol, pentru alte feluri de creștini o realizare demonică, pentru istorici o operă de artă, pentru vizitatorul comun un fapt divers, iar pentru toți ceilalți un obiect indiferent – categorii de oameni separate definitiv de modul de înțelegere a aceluiași fapt. Fenomenul e demonstrabil în aproape toate faptele solicitante emoțional.
Știința de a face, împreună cu speculațiile izvorâte din ea, nu epuizează puterea de generare a adevărului deoarece accesibilitatea misterului este și ea, o dovedesc măicuțele din Santa Fé, reală. Întâmplător sau nu, scara a putut fi făcută în urma insistentelor rugăciuni ale obștii către Sfântul Iosif Teslarul. Ex-tensiunea poveștilor tainice cuprinde afinitatea dintre știință și credință sau, dimpotrivă, opoziția dintre știință și credință. În ambele cazuri, ceea ce este mai de preț în suflet, inexprimabilul, cum spune Platon, ne obligă la formularea întrebărilor mari despre început și sfârșit cu răspunsuri posibile numai în poezia vieții.
Urcarea-coborârea între cele de jos și cele de sus, ale unicei ființe axiologic verticale din lume, este posibilă în trei dimensiuni existențiale: comportamentală, temporală și spirituală. Rostul scării este să relaționeze locuri, pentru toate cele trei dimensiuni, între un început și un sfârșit. Înlăuntrul rostului are înțelesuri tulburătoare. Sunt numai două toposuri indiferente cotidianități despre cele de jos și cele de sus, despre viață și moarte, despre necunoscutul din trecut și cel din viitor, în chipul scărilor inițiatice. Unul este despre creație. Lumea a fost creată de Dumnezeu, acum aproximativ 7500 de ani, în numai cinci zile, pentru omul zidit din țărână după chipul și asemănarea Lui în a șasea zi. În și cu această viziune s-a întrupat sufletul lumii occidentale. Ea are frumusețea incredibilă a proorociei despre trecut înscrisă de Moise, omul lui Dumnezeu cum îl supranumesc evreii, în Cartea Facerii.
Fig. 1. Capela San Loretto și scara meșterului anonim
Din înlăuntrul acestei proorocii a crescut celălalt topos, al evoluționismului, produs al speculațiilor filosofice al rațiunii autonome. Creația e transferată de la Dumnezeu la om, devine atributul exclusiv al umanității. Pentru a fi credibil, evoluționismul are nevoie de incredibil de mult timp. Atât de mult, încât trece dincolo de orizontul perceptiv al oricărui muritor. Acum (?!), zic promotorii evoluției „științifice”, paisprezece miliarde de ani, explozia, neașteptată de nimeni, a sâmburelui minuscul de materie din veșnicie a născut Universul. La nouă miliarde de ani de la spectaculosul eveniment, undeva într-o margine a materiei în expansiune apare Pământul. El are nevoie de un miliard de ani pentru a se umple de viață într-o nesfârșită și încă necunoscută diversitate. Acum două milioane de ani, dintr-o formă de viață animalică se dezvoltă Homo Erectus, ființa responsabilă cu verticala dintre pământ și cer, strămoș al lui Homo Sapiens, cel care stăpânește lumea văzută de peste trei sute de mii de ani.
Toposul creaționist în structură creștină a fost liantul construcției civilizației occidentale, iar toposul evoluționist, al omului derivat dintr-o anume specie de maimuță este, a devenit, factorul de deconstrucție a aceleiași civilizații. Deși idea vieții fără Dumnezeu a devenit dominantă în toată modernitatea, cele două viziuni sunt co-existente. Nu întâmplător, întrucât ambele sunt profețite cu claritate în Cartea Facerii. Scara creșterii și descreșterii spirituale cu implicații adânci în modul de a fi este elocvent desenată în trei dintre textele cărții: despre păcatul originar, despre turnul Babel și despre scara din visul lui Iacov.
Dincoacele acestor toposuri e alcătuit dintr-o masă amorfă de ne-simțire, de indiferență față de rostul și sensul lumii dominată de scările trupești ale labirinturilor construite în toate locurile accesibile lui Homo Sapiens.
Al treilea pas, păcatul originar
Ce legătură este între așezarea urmată de izgonirea lui Adam din rai și scară? Sfinții părinți ai creștinătății interpretează izgonirea o coborâre a spiritului la lume și la trup, în timp ce raiul rămâne locul de poveste al începutului nostalgic cu chip de izvor al adevărului credibil sau incredibil. De fapt tensiunea existențială a omului funcționează în libertatea de a alege între credința și necredința extinsă la toate faptele vieții. Coborârea și urcarea în trup și cu trupul unește pământul și cerul prin verticala dinlăuntrul ființei. Scara, în această ipostază vie, este dispozitivul tehnic și simbolic întru, cum ar zice Noica, parcurgerea acestei axe extensibile spre certitudini și incertitudini. Povestea care declanșează explozia lumii materiale a vieții dominată de simțuri, de iluzii, de vise și trăiri dramatice, asemenea big-bang-ului nașterii Universului, e cuprinsă în șapte versete din Cartea Facerii (cap. 3, 1-7):
- Șarpele însă era cel mai șiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Și a zis șarpele către femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncați roade din orice pom din rai?”
- Iar femeia a zis către șarpe: „Roade din pomii raiului putem să mâncăm;
- Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mâncați din el, nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți!”
- Atunci șarpele a zis către femeie: „Nu, nu veți muri!
- Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”.
- De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el.
- Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, și au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte.
Coborârea în lumea simțurilor înseamnă cunoaștere prin simțuri, Adam și Eva nu au văzut că erau goi, ci au cunoscut că erau goi. Pomul din mijlocul raiului le-a dat ispita trupească în forma științei promisă de șarpe. Dar, din procesul evoluției faptelor științei și speculațiilor filosofice pricinuite de ele, nostalgia paradisului nu s-a pierdut, ci doar a căpătat forme diferite. Scara din Sante Fé este o demonstrație. Adusă în spațiul real prin proiect, datorită rugăciunilor, ea a devenit o sursă continuă a explicațiilor speculative în ecuația cărora imaginea lui Dumnezeu, puternică în rugăciunea maicilor, este mereu mai palidă pe măsura renunțării la rugăciune.