Petru BEJAN
Între mișcarea în sine și reflecția asupra acesteia există o veche și fertilă complicitate. Peripateticienii, discipoli ai lui Aristotel, dezbăteau problemele filosofice din mers, plimbându-se agale prin grădina Lyceum-lui. Era o manieră „practică” de a explica legăturile indisolubile dintre mișcarea fizică și cea a gândirii – așa cum demonstrase și Zenon din Eleea în faimoasele sale paradoxuri. Tradiția disputelor cu privire la „natura” mișcării este venerabilă; nu intenționez să o reiau aici. Voi urmări, în schimb, modul în care mișcarea a fost, este sau poate fi văzută ca fenomen estetic, atât în orizontul artelor, cât și dincolo de acestea. Poate fi privită mișcarea dintr-o perspectivă „estetică”? Are aceasta o latură compatibilă cu frumosul? S-ar putea schița cadrul speculativ al unei „estetici a mișcării”? Și dacă da, în ce ar consta? Care ar putea fi premisele, argumentele și, mai ales, finalitățile acesteia? Voi căuta răspunsuri într-o carte scrisă la 1889 de francezul Paul Souriau.
Ne raportăm la mișcare ca la o „experiență” sau o „activitate” asociată acțiunii, abilităților motorii și dinamismului în toate formele sale – perceptuale, psihice sau fizice. Ecuația mai largă a acesteia include, desigur, practicile care o susțin, mențin și încurajează: artele, munca, sportul, plimbările, călătoriile… Opusă pasivității, imobilității și inerției, mișcarea este asociată unui mod de viață dinamic, plăcut și sănătos. Senzațiile, percepțiile, gândurile și corpurile sunt mereu în mișcare. Când este subiectul unei alegeri, mișcarea poate fi atractivă sau, dimpotrivă, respingătoare. În ambele situații, vorbim despre gust și despre exercițiul liber al acestuia.
Viața și mișcarea sunt, în fapt, indisociabile. Plăcerea mișcării este naturală. Repaosul forțat, lipsa de mobilitate, comoditatea excesivă anticipează uneori stări maladive, anevoie de vindecat. Există o plăcere a mișcării asumate, după cum există delectare în lipsa oricărui angajament de efort. Uneori blamate ori asociate „pierderii de timp”, somnul, lenea, sedentarismul sunt „statice”, imobile. Departe de a fi considerată sterilă sau „neproductivă”, apatia corporală poate favoriza mișcarea gândirii. Găsim mișcare și în gimnastică, dar și în jocul de șah. Apreciem forma fizică, grația și expresivitatea – în primul caz, dar și inteligența, rapiditatea soluțiilor, frumusețea rezolvărilor – în cel de-al doilea.
Putem vorbi despre o „estetică a mișcării”? Care i-ar fi sfera de cuprindere și interes? O reflecție având ca obiect mișcarea ar putea lua în considerare corpul, privit atât pe scena practicilor artistice, cât și în cadrele vieții cotidiene (acasă, pe stradă, la serviciu, în natură). Artele vizuale (desen, pictură, sculptură, fotografie, video, performance, instalații), dar și artele spectacolului (muzică, teatru, film, dans) pun în joc mișcări corporale specifice, gestionându-și expresivitatea în formule proprii, simbolice sau codificate. În privința vieții de zi cu zi, o „estetică a mișcării” ar oferi indicii cu privire la stilul sau modul de a trăi, dar și la acele practici menite să dezvolte respectul, mândria și stima de sine. Atât timp cât este sursă de plăcere sau opțiune de gust, mișcarea poate fi considerată ca frumoasă, reconfortantă, seducătoare, așadar… estetică.
La ce bun o asemenea estetică? Înainte de toate, la analiza și aprecierea frumuseții în fenomene „dinamice”, precum dansul, sportul, teatrul sau filmul. Ar explora, totodată, felul în care mișcarea exprimă și comunică semnificații, emoții și valori. Între filosofii consacrați, francezul Paul Souriau are meritul de a fi propus un prim proiect sistematic în această direcție…
Profesor la Facultatea de Litere din Lille, Paul Souriau (1852-1926) a publicat un tom impresionant, intitulat Estetica mișcării (LʼEsthétique du mouvement, Paris, F. Alcan, 1889). Poate și datorită stilului relativ prolix, cartea nu a avut la vremea apariției efectul scontat, fiind ignorată atât de filosofi, cât și de publicul larg. Care sunt, în linii mari, ideile lui P. Souriau? Autorul anunță de la bun început un proiect de „reabilitare” a esteticii, zăbovind asupra necesității de a orienta problematica acesteia într-o direcție „științifică” sau „experimentală”. Nu există frumusețe în sine, credea esteticianul francez, ci doar experiențe ale corpului care produc „impresia de frumusețe”. Spectacolul corpurilor în mișcare, bunăoară, poate oferi privitorilor o adevărată plăcere estetică. Souriau se arată încrezător în posibilitatea configurării unui tip special de artă, interesată să producă o „impresie de frumusețe” prin mișcare. Legitimitatea speculativă a acestei arte este dată de chiar estetica atașată. În interiorul acesteia, mișcarea este analizată succesiv din perspectivele determinismului, frumuseții mecanice, expresiei și percepției sale.
În ce constă determinismul mișcării? În legile fizice și psihice datorită cărora avem tendința de a ne mișca într-un fel mai degrabă decât în altul. Noua estetică trebuie să se bazeze pe cunoașterea mișcărilor pe care le percepem ca fiind naturale. Souriau analizează „plăcerea mișcării” în sens fizic, dar și moral. Din punct de vedere fizic, mișcarea este un adevărat anestezic; suprimă suferința și ne oferă motivații de a lupta împotriva inerției. În plus, eliberează energii reprimate ori insuficient utilizate. Sportul este cel mai bun exemplu. Din punct de vedere moral, întreține sentimentele încrederii și stimei de sine, întâlnite mai ales în jocurile competitive, unde sunt ierarhizate performanțele și recompensați performerii. Există însă și reacții neplăcute produse de efortul excesiv, când mișcarea este resimțită ca insuportabilă sau de evitat. Cum am putea optimiza relațiile cu propriul corp? Souriau propune „să ne mișcăm cât mai mult posibil, în timp ce ne obosim cât mai puțin; a obține efectul maxim cu un minim de efort este legea fundamentală care prezidează toate evoluțiile activității noastre și a cărei respectare o putem recunoaște atât în cele mai simple mișcări de locomoție, cât și în cele mai subtile manifestări ale artei” (p.36).
Frumusețea mecanică înseamnă adaptarea fidelă a mișcării la scopul urmărit. Vederea unei mișcări bine executate oferă o plăcere cu adevărat estetică, atât intelectuală, cât și bazată pe conceptele pure ale rațiunii. Analiza rațională a mișcărilor are un dublu interes – teoretic și practic; ea poate servi ca instrument util pentru a perfecționa arta locomoției și pentru a oferi o bază solidă pentru judecățile vizând frumusețea mișcărilor (p.71).
Souriau dedică un capitol „artei animalelor”. Se poate îndoi cineva de existența acesteia? „Arta este pretutindeni în activitatea animală: este prezentă în zborul rândunicii care trece prin aer, în mișcările gândacului care traversează poteca grădinii, în cele ale șarpelui care se târăște de-a lungul gardului viu sau ale peștișorului care înoată în pârâu…” (p.160). Dispoziția estetică a mișcării animalelor este înnăscută și poate servi drept model pentru activitățile artistice ale omului. Natura reușește astfel să producă, fără să vrea, adevărate capodopere, conformându-se, fără să știe, legilor acestei logici superioare care se află la baza întregii frumuseți. „Nu în același fel se obțin cele mai strălucite opere de artă ale omului? Admirăm o linie trasată de mâna unui artist. Însă există la fel de multă grație și frumusețe în curba descrisă pe cer de o pasăre zburătoare. De ce să nu spunem că și această curbă este o operă de artă? Oare pentru că nu lasă urme materiale?” (p.161).
Expresia mișcării ne permite să sesizăm reacția emoțiilor experimentate de persoana care efectuează o mișcare, dar și influența acestora asupra judecăților noastre de gust. Expresiile analizate de Souriau vor fi cele ale grației, puterii și sentimentelor morale. Pentru ca o mișcare să ni se pară grațioasă, ea trebuie să fie executată în conformitate cu deprinderile noastre firești, naturale, adică fără nicio alterare sau modificare (p.180). În privința sentimentelor morale, mișcările cu adevărat expresive sunt cele care sunt determinate într-o manieră inconștientă, necenzurată, de emoția simțită. Judecata estetică pe care o facem unor astfel de mișcări depinde de frumusețea lor, de valoarea morală a sentimentului pe care îl exprimă și de puterea lor de exprimare.
Percepția mișcării este asigurată de percepțiile tactile, vizuale și auditive – ușor de localizat. Senzațiile de gust și miros nu sunt foarte bine determinate și, prin urmare, nu sunt relevante în cazul unei percepții obiective a mișcării. Pentru a fi mai convingător, Souriau încearcă să descrie situația obiectelor și a animalelor în mișcare. Pictorii ar fi incapabili să surprindă în pânzele lor fenomenul mișcării, iar când încearcă să o facă trebuie să „trișeze” puțin realitatea. Testul acestei neputințe este efortul de a picta mișcarea unui copac aflat în bătaia vântului: „Ce vedem în natură? Imaginea trunchiului percepută în toate detaliile sale; ramurile ondulate sunt deja mai puțin clare și trasează mai multe imagini; frunzele biciuite de rafală au o mie de mișcări incoerente pe care ochiul nu le poate urmări și se încețoșează într-un amestec pâlpâitor. Dacă doriți să pictați acest copac, neputând reproduce mișcarea în sine, va trebui să oferiți cel puțin echivalentul optic. Acest lucru nu este ușor, fără îndoială. Dar cine te obligă să pictezi o rafală de vânt?” (p.246). Cum se poate da impresia de mișcare într-un tablou sau într-o sculptură? „Regula care trebuie urmată este de a da părților care trebuie să pară mai mobile o execuție puțin mai sumară și mai convențională decât celorlalte…” (p.248).
Ce se poate spune sub semn concluziv? Paul Souriau propune o estetică a mișcării care să legitimeze o posibilă artă a locomoției sau o artă a mobilității corporale. Pentru a face acest lucru, a căutat să propună principii obiective, bazate pe judecăți raționale de gust, care să dea proiectului său un aspect „științific” și „sistematic”, în acord cu exigențele timpului său. Abundența de informații empirice este un bun punct de plecare. Mișcarea de locomoție va lua ca model mișcarea naturală a animalelor. Din păcate, proiectul lui Souriau a avut prea puțină rezonanță atât la vremea sa, cât și ulterior. Deși nu a făcut obiectul unor analize temeinice și serioase, are – fără îndoială – merite incontestabile.
Souriau a inaugurat dezbaterile privind posibilitatea unei „estetici a mișcării”. Filosoful francez a fost interesat în primul rând de mișcarea corpului, analizând-o în mai multe contexte, naturale și artistice. În același timp, a deschis noi perspective pentru o abordare filosofică a mișcării și spre descrierea funcționării acesteia în raport cu materia și durata (H. Bergson); a deschis calea spre o „fenomenologie” specifică, în care mișcarea este percepută ca o formă de „expresie corporală” și „mod de a fi în lume” (M. Merleau-Ponty); a netezit drumul către o analiză a artei cinematografice prin filtrul conceptului de mișcare-timp (G. Deleuze). În aceeași linie problematică, alte proiecte vorbesc despre „stilizarea Sinelui” inclusiv prin modelare și antrenament corporal (Richard Shusterman), sau caută să integreze abilitățile motorii ale oamenilor de astăzi într-o lectură „antropologică”, identificând trăsături specifice, particulare, în cadrul fiecărei culturi (David Le Breton). Reprezentarea mișcării în diversitatea practicilor artistice poate oferi un câmp generos de cercetare, dar și interpretări cel puțin promițătoare. Despre acestea însă, cu o altă ocazie…