Adelina LABIC LUNGU

Dumitru Crudu, Tu și alte femei, Editura Cartier, Chișinău, 2025

Dumitru Crudu folosește în romanul Tu și alte femei o arhitectură de tip caleidoscopic, marcată de capitole intitulate „Acum 27 de ani”, „Acum 81 de ani”, „Acum 45 de ani”, „Acum 40 de ani”. Sare de la o epocă la alta, creează perspective narative diverse, astfel că la un moment dat lasă impresia că se joacă sau face un puzzle din amintiri. În roman, memoria colectivă, traumatizată de evenimente tragice, și intimitatea erotică apar împletite, ambele situându-se sub semnul fragilității și al violenței, explorând, în acest fel, condiția omului prins între istorie, eros și scris – o triadă echilibrată ce mărturisește intensitate și rafinament. După primul capitol care are alura unui preludiu, autorul își plasează cititorii direct în atmosfera celui de-Al Doilea Război Mondial, într-un sat basarabean devastat de bombardamente, deportări și teamă. Satul Flutura devine o scenă pentru o dramă colectivă, dar și pentru cea personală, una în care prietenia, iubirea și încrederea se împletesc și se destramă sub presiunea istoriei.

Forța textului stă în suprapunerea celor două planuri – istoria mare și istoria mică –, precum și în ambiguitatea morală a personajelor.

Protagoniștii, Mihai și Liza, un cuplu de țărani, se zbat între instinctul de supraviețuire și solidaritatea cu prietenii evrei, ascunși în beciul casei. Conflictul exterior (soldați, camioane, execuții, animale spulberate de gloanțe) se dublează de conflictul interior: gelozia lui Mihai față de Daniel, pe care îl suspectează de o legătură ascunsă cu soția lui. Scriitura surprinde prin realismul dur, aproape crud, imagini precum câini împușcați, gâște sfâșiate de proiectile sau dulceață vărsată în beci lângă trupuri ascunse. Toate acestea aduc în prim-plan absurdul și brutalitatea războiului. Totuși, autorul nu cade în capcana unui simplu reportaj istoric: drama colectivă este pusă în oglindă cu tragedia intimă. Suspiciunea de adulter devine la fel de violentă ca deportările, iar gelozia, la fel de devastatoare ca o bombă. Forța textului stă în suprapunerea celor două planuri – istoria mare și istoria mică –, precum și în ambiguitatea morală a personajelor. Nimeni nu e pur: Mihai dă foc casei, dar tace ca să-și salveze prietenii, Liza înșală, Daniel e prieten și rival, iar Miriam rămâne o victimă dublă – o senzație de lume sufocantă, ce se prăbușește.

Îmbinarea dintre narațiunea „de cadru” (vizita Irinei și a lui Viorel la muzeu, cu darul lor de nuntă transformat în infern) și flashback-urile istorice sau autobiografice (povestea bunicilor deportați, apariția învățătoarei Margareta Pavlovna, experiențele juvenile ale protagonistului din internat) creează o țesătură memorială discontinuă. Se observă tema centrală adusă în discuție, cea a îmbinării dragostei cu moartea: Nunta, simbol al începutului, se transformă într-un episod violent, cu accente de sadism conjugal, gelozie și cruzime. Erotismul (relația Irinei cu Viorel) devine contaminat de moarte. Muzeul, un spațiu-labirint între memorie și prezent, între istorie și viață personală, devine un teatru al tragediei conjugale. Deși uneori densitatea descrierilor și brutalitatea scenelor pot obosi cititorul, tocmai acest stil apăsat transmite senzația de claustrare, de sufocare, specifică unei lumi care se prăbușește. Romanul rămâne în memorie nu doar prin scenele șocante, ci și prin întrebările pe care le ridică: ce înseamnă prietenia în vremuri de teroare? Câte sacrificii poți face pentru celălalt? Și cât de fragilă este linia dintre iubire și ură atunci când istoria îți sfâșie viața?

Scrisul apare ca salvare, exorcizare a fricii de moarte, ca singur mod de transformare a traumei în artă.

În aceeași ordine de idei, Dumitru Crudu propune o incursiune dură și autentică în universul dezabuzat al unui poet, ziarist, student. Cosmin, învins de trădarea iubitei și de cinismul lumii, alunecă într-o spirală de alcool, disperare și marginalitate, traversând o veritabilă „noapte a sufletului”. Tema majoră este pierderea: pierderea iubirii, pierderea demnității profesionale, pierderea propriei verticalități morale. Iulia, care îl seduce, Lavinia, care îl trădează, Natașa, Tanța, cea care îl părăsește pentru șeful său. Toate femeile de până aici devin o figură fatală. În fragmentele ulterioare se conturează o altă dimensiune – trecerea adolescentină prin experiența erotică și descoperirea scrisului ca mijloc de supraviețuire psihică. Această legătură între corpul erotic și corpul textului este una dintre cele mai originale linii ale romanului. Scrisul apare ca salvare, exorcizare a fricii de moarte, ca singur mod de transformare a traumei în artă.

Protagonistul retrăiește mitul lui Orfeu, dar într-o variantă modernă și grotescă. Nu mai este vorba de salvarea iubitei din Infern, ci de prăbușirea în infernul urban al prostituției, al alcoolului și al degradării morale. Plicul cu bani nu e doar „plata” pentru a cumpăra, ci un simbol al vânzării propriei demnități. În plan arhetipal, seamănă cu „paharul de otravă” din tragedii sau cu „mărul otrăvit”: odată acceptat, îl condamnă. E momentul în care eroul suferă transformarea. Replica lui Florin, o figură aproape oraculară – „Lucrurile importante nu sunt acelea care ni s-au întâmplat, ci acelea care urmează să ni se întâmple” – are valoare de axiomă existențială: destinul e mereu în față, niciodată în urmă. El este singurul care, paradoxal, aduce speranță: dacă protagonistul ar ști să audă această voce, ar putea ieși din infern. Gândul sinuciderii apare ca un moment de „inițiere” în moarte, dar eroul nu are forța să ducă gestul până la capăt. El este captiv între două lumi: nici nu poate continua cu adevărat în cea reală, nici nu are curajul să pătrundă în cea a morții. Fragmentul final adâncește triada fundamentală a romanului.

Avem reprezentate, pe de o parte Istoria, cu determinările sale: războiul, bombardamentele, sirenele, morga din subsolul spitalului, pe de altă parte, Erosul reprezentat de iubirea senzuală, consumată în camera strâmtă a Beatricei, unde dragostea devine singura formă de rezistență împotriva morții. Corolarul celor două este reprezentat de Memoria transpusă scriptural: protagonistul își reconstruiește povestea ca pe o confesiune tensionată, în care iubirea devine „salvarea” de la prăbușirea totală. Beatrice apare ca o formă de reconciliere: iubirea ei este la fel de carnală și intensă, dar capătă și un sens de sacrificiu și rezistență în fața istoriei. Beatrice, medic la Odessa, devine figura centrală a finalului. Ea este un personaj dublu: eroină a vieții și eroină a erosului. În jurul ei, erosul nu mai e doar adulter, obsesie sau degradare (ca în relațiile cu Iulia, Livia, Tanța ori cu femeile din trecut), ci se transfigurează într-o iubire esențială, legitimă, asumată. Ea este „Euridice modernă”, dar nu pentru a fi salvată, ci pentru a-l ține pe protagonist întors spre viață, în ciuda atracției către disperare și ruină.

Acum (în 2025) fixează povestea într-un acum al conștiinței, unde memoria și prezentul se suprapun.

Acum (în 2025) încheie spirala temporală a romanului. Dacă textele anterioare erau dominate de salturi – „acum 27 de ani”, „acum 11 ani”, „acum 3 ani” – această încadrare prezentă fixează povestea într-un acum al conștiinței, unde memoria și prezentul se suprapun. Finalul devine o bornă existențială: istoria personală și istoria colectivă se regăsesc în rugăciunea comună din catedrală. În fragmentele cu Tanța, erosul era devastator, aproape patologic – „o patimă nimicitoare” ce risca să-l arunce pe protagonist în nebunie, erosul cu Beatrice e umanizat, reglat de sacrificiu și solidaritate. Chiar și atunci când dragostea este redusă la „doar sâmbăta, doar câteva ore”, ea se încarcă de o intensitate care transformă fragilitatea în forță. Astfel, romanul propune un arc de transformare: de la iubirea adulterină, compulsivă, care devorează, la iubirea maritală, fidelă, trăită în plină catastrofă istorică. Erosul și războiul coexistă, iar iubirea supraviețuiește doar ca insulă în mijlocul ruinelor. Catedrala, spitalul, subsolul, morga, divanul verde – toate sunt spații liminale între viață și moarte, dar în ele se consumă adevărata salvare.

Post Views: 81