Lucian VASILIU
Ne-am cunoscut în toamna anului 1993, în Iașii Casei junimiste Vasile Pogor, prelungind dialogul nocturn în incinta Muzeului Eminescu. La casa nouă, eminesciană, pornisem primul for (târg/ salon) al cărților, la nivel național, cu intenția dezvoltării lui în timp, lucru care se va întâmpla, sub titulatura LIBREX. Constantin începuse Festivalul Teatrului „Radu Stanca” de la Sibiu. Absolvise studii de management cultural în Marea Britanie și în SUA. Eu, la Bruxelles. Ambii reveniserăm în țară cu proiecte, entuziaști și așezați în lucrări de perspectivă. Liant esențial în acea neuitată noapte poetic-eminesciană din toamna anului 1993 ne-a fost Cezar Ivănescu, într-o formă mirabilă de efeb maratonist, deși răspunsese, rănit, invitației noastre, după ani complicați în Bucureștii mineriadelor de tot felul:
! voi ce mă priviți la față,
îndrăgiți-mi fața mea;
mai îngăduiți-mi fața,
fiindcă mult va sângera!
își cânta versurile trubadurul Don Cezar de Baaad. Recita poeme eminesciene incendiarul Don Constantin de Prut însângerat.
Reîntâlnirile noastre cu absolventul Colegiului negruzzian, cu șeful de promoție al UNATC (1980), cu doctorul în actorie, cu directorul general al Teatrului Național sibian (din anul 2000), cu spiritul devotat și profund, revederile noastre au fost totdeauna frățești, însuflețite, de basm. Mereu sub semnul POEZIEI: la Zilele Eminescu de Botoșani (Gellu Dorian și Nicolae Corlat), la Ipotești (Ala Sainenco și Lucia Țurcanu), la Festivalul Internațional de Poezie de la București (coordonat de Ioan Cristescu și susținut de Dinu Flămând și Loreta Popa), la Zilele Junimea și Convorbiri literare, pe lungimi de unde medii (la
revista culturală Trinitas, susținută fervent de Teodora Stanciu), în spații mai mult sau mai puțin convenționale, precum în Sibiul devenit, o dată pe an, Theatrum Mundi, arena arenelor teatrale.
Recidivând editorial la Junimea, Constantin Chiriac a publicat, relativ recent, două tomuri esențiale, configurând la zi instituția care este. Incontestabilă. Un volum se numește Mulțumesc! (genericul ediției din acest an a consacratului festival). Cuvântul însoțitor îi aparține eruditului George Banu. Ilustr
Celălalt op se numește simplu și explicit Cultură și credință, volum de dialog dezinvolt, colocvial, regal cu părintele Constantin Necula. Cu un cuvânt de încheiere semnat de Simona Modreanu. Imagini relevante sunt realizate de artistul foto Rareș Helici.
ațiile sunt semnate de același profund artist vizual Dragoș Pătrașcu, natură poetică rară, cel care a însoțit cu lucrări expresive alte volume semnate/ coordonate de Constantin Chiriac.
Se developează două voci, două personalități, două energii devastatoare pe tabla de șah a credinței, a devotamentului, a artelor cu bătaie lungă. Doi Constantin(i). Exemplari!
Mărturisește, între altele, din copilăria celor 3-4 ani, maturul acum Constantin Chiriac: „Când spuneam Crezul la biserică, și când părintele și ceilalți enoriași mă băteau pe umăr și-mi dădeau un ban, parcă nimic mai frumos și mai înălțător n-a fost ca atunci, pentru că aduceam un gând de credință Domnului, pentru care trebuia răsplată. După ce au fost luate toate averile bunicului, ale tatei și ale fraților mei, am rămas desculți și primii pantofi pe care i-am cumpărat, i-am cumpărat din banii strânși zicând Crezul la biserică. Poezia m-a ctitorit la modul fundamental și mi-a dat o legătură de netăgăduit și indestructibilă pentru toată viața, pentru că ea m-a ajutat să exist, să mă formez” (în vol. Cultură și credință, pp. 28-29).
În cealaltă înfățișare editorială, autorul prelungește spovedania: „Povestea spune că totul a început într-o garsonieră, în Piața Amzei, odată cu întâlnirea între poet și actor. Nichita Stănescu l-a invitat pe studentul Constantin Chiriac în casa lui, pentru a-l ruga să facă un recital din opera sa (…). Povestea avea să continue după moartea lui Nichita, în Costineștii anilor ’80, unde Constantin Chiriac câștigase toate premiile la Gala Tânărului Actor” (în vol. Mulțumesc!, p. 15).
Timp în care slujitorul bisericii, inspiratul, pilduitorul, universitarul părinte Constantin Necula suspină în aceeași cheie mitologică, de dulce amintire junimist-crengiană: „Eu sunt copil crescut pe malurile Vișeului, de niște cosași vrednici, de oameni care culegeau nuci și puneau mere la copt pe dulap, dar se întâlneau seara la lampa de gaz și se rugau”.
Nu rezist, spre final de adnotări succinte, să reiau câteva fragmente din portretul pe care eruditul George Banu (1943, Buzău – 2023, Paris), odinioară reputat președinte al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, ni-l propune în cazul prietenului indiscutabil: „Refractar la frontiere, suscită dialoguri, animă proiecte, invită la comunicare interculturală și internațională. El extinde teritoriile. În teatrul pe care îl conduce, în festivalul pe care l-a creat, în universitatea în care s-a implicat el cultivă schimburile, produce energii prin asocieri neprevăzute, derutează ordinea instituită […]. Chiriac poartă cu sine un tezaur poetic, din care extrage texte rare, versuri unice, el e un actor ce și-a făcut din poezie un aliat […]. Neacceptarea imposibilului îi este legea, și asta îi dă un impuls neobosit” (din Cuvânt însoțitor la volumul Mulțumesc!, Junimea, 2025, pp. 7-8).
Aș adăuga, în contextul acestor pagini autumnal-cordiale, imaginea pe care i-o port lui Constantin, de la distanță, în inimă: îmi pare un robust apicultor/ prisăcar, care înalță în lumină divină rama cu fagure plin, doldora de miere natală, pe mal de Prut, de Cibin sau de Sena, exclamând cu junimiștii copii din satul lui: Doamne, al tuturor posibilităților și imposibilităților, MULȚUMESC!
De Sfântul Lucian, 13.09.2025,
ValeaLU de IAȘI