George PLEŞU
„Ţara din care venim. Primii 35 de ani” e un titlu intrigant. Cum adică din care venim și nu cea în care suntem sau în care ne-am născut? Odată ce pătrunzi în spațiul de la etaj al stabilimentului creativ Mița Biciclista din București (decorat pentru sărbătorile de iarnă la un nivel pe care l-am văzut în orașe mari precum Londra, de exemplu), îți dai seama că perspectiva din care a fost construită expoziția cu numele de mai sus este cea a cuiva născut în 1990, la câteva luni de la evenimentele din decembrie ’89.
Aveam 10 ani atunci și urmăream de la Iași, mai ales prin intermediul televizorului alb-negru din apartamentul cu două camere în care stăteam cu părinții și sora mai mică, acele momente dramatice pentru țară și noi toți. Parcurgând panourile cu imagini și text explicativ pentru fiecare decupaj temporal (pe care chiar m-am încăpățânat să-l citesc) și uitându-mă la video-urile mai răzlețe din prima parte, care ajungeau să domine zonele dedicate ultimilor ani (așa cum ecranele au invadat viețile noastre în prezent), mi-am amintit despre aproape tot ce era expus ca eveniment marcant. După o imersiune pe care am simțit-o uneori stranie – ca și când aș fi vrut să uit de existența lor –, alteori surprinzător plăcută în diverse cotloane ale memoriei copilăriei și adolescenței, apoi ale primei tinereți, nici nu mi-am dat seama cum a trecut mai bine de o oră și, dacă n-aș fi avut alt program, aș mai fi rămas măcar încă 30 de minute să aprofundez sau să reiau anumite părți.
În drum spre ieșire, m-am alăturat de pe hol unui grup numeros și am prins câteva minute din introducerea făcută de Edmond Niculușcă, animatorul spațiului și unul dintre cei doi curatori (cel a cărei perspectivă personală apare intercalată pe panouri printre fragmentele de istorie „oficială”), care organizează în fiecare zi un tur ghidat la ora 19. Încercasem și eu să iau bilet pentru acest tur, dar primele disponibile erau abia o săptămână mai târziu, iar fereastra mea de oportunitate se încheia înainte.
Afluența despre care citisem în social media era concretizată, în seara în care am vizitat, printr-un public majoritar sub 35 de ani, adică exact cei care nu prinseseră regimul comunist. Însă am văzut și cupluri de peste 60, fără copii sau nepoți, aduși probabil acolo de un mix de curiozitate și nostalgie augmentat de aura acestui stabiliment cultural. Am fost încântat să observ că aproape fiecare petrecea mult timp citind etichetele și textele care contextualizau imaginile din fața lor.
Am apreciat în mod deosebit secțiunile cu intervențiile lui Dan Perjovschi care, în stilul care l-a consacrat (deși parcă în ultima vreme i-am simțit o iritare mai mare în fața letargiei unei mari părți a societății, care preferă să nu se implice și, de multe ori, nici măcar să se informeze), a acoperit, printre altele, subiectele delicate – din perspectiva polarizării – ale luptei anticorupție, suspendării lui Băsescu sau pandemiei.
E fantastic și în același timp inexplicabil pentru mine cum același popor care a luptat și murit pentru libertate, acum 35 de ani, pare dispus să renunțe la ea, fermecat/ anesteziat de balivernele noilor Rasputini (cum bine îi numea Anne Applebaum într-un editorial care a fost tradus și în română), care au alimentat frustrări și stârnit resentimente ce au generat un delir colectiv al cărui final e imposibil de anticipat în momentul în care scriu aceste rânduri.
Deși am citit despre toate celelalte organizate până acum (mi-aș fi dorit mult să ajung la cea dedicată Monicăi Lovinescu), e prima expoziție pe care o vizitez la Mița Biciclista și am rămas impresionat de calitatea demersului, densitatea de material și profesionalismul cu care a fost pusă în scenă (am văzut că a fost cooptat și arhitectul Atilla Kim, implicat în expozițiile de la MNAC sau pavilionul României de la Bienala de la Veneția). În mod cert producția a fost costisitoare, iar rezultatul – în ciuda spațiului care nu e foarte generos – e mult peste ce poți vedea în muzee de stat. Succesul la public a determinat prelungirea ei până pe 30 martie 2025.
Mi-ar plăcea să văd o astfel de abordare curajoasă, proaspătă, atractivă inclusiv pentru cei tineri și în cazul demersurilor făcute de instituțiile de stat ale memoriei (muzee, biblioteci, arhive), al căror rol de transmitere a cunoașterii al cărei depozitar sunt către memoria publică este, de la caz la caz, pe cât de important – mai ales în aceste vremuri –, pe atât de vetust pus în practică sau chiar eludat cu desăvârșire.
