Mircea V. CIOBANU

Ion Pop, Viața a doua, prefață de Octavian Soviany, Colecția „Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu”, Rocart, 2024

Ion Pop, unul dintre cei mai exacți și inteligenți critici literari din ultimele decenii, „adeptul întâlnirilor mirabile cu textul” (Iulian Boldea), este un insistent cercetător al avangardei și cronicar de poezie, astfel încât propria operă lirică trece într-un con de umbră, devenind cvasiinvizibilă pentru critica de specialitate. Dar poetul omonim oferă, el însuși, asemenea întâlniri mirabile cititorului. Un joc interesant între realitate și poezie (mai exact: între poezie și realitate) îl observă mai tânărul exeget Călin Crăciun: „În volumul Casa scărilor (2015) al lui Ion Pop stă pitit principiul că nimic relevant nu se petrece în realitate fără să fi fost mai înainte intuit sau cuprins, deplin ori măcar vag, ca evanescență, în poezie sau fără să treacă mai devreme sau mai târziu prin mecanismul sublimării poetice”.

 Viața a doua, cartea recentă, care începe cu o selecție din volumul Elegii în ofensivă și se încheie cu un grupaj de elegii-epitafuri, dedicate tatălui, scoate în prim-plan un gen frecventat insistent de poet, pe parcursul carierei sale lirice: elegia. Antologia recentă este un fel de Trecut-au anii, titlul cel mai des întâlnit, Ore, punând întreaga poezie sub semnul Marii treceri, cu motivele previzibile: Fugit irreparabile tempus, Panta rhei sau Memento mori.

Ar fi de remarcat – ca să ne reținem un pic asupra dihotomiei poet versus critic – că Ion Pop este și cel mai aplicat, mai onest și util cititorului comentator al propriei producții poetice, al propriului parcurs poetic. A se vedea, în acest sens, portretul poetului Ion Pop din volumul de referință Poezia românească neomodernistă a criticului/ istoricului literar omonim. Sigur că, în cazul unui asemenea autor, nu poți evita să afli Cum se scrie un poem (volumul Lista de așteptare): „Destul, ne-am săturat de scandaloasa indiferență/ față de spațiul verbal locativ/ din lumea noastră în plin avânt!// Ar fi, credem, timpul/ să se lase odată/ ceva mai mult loc liber/ între cuvinte./ Să încapă, în fine, comod,/ Urletul”. A nu uita, în context, că Ardealul a dat literaturii române cei mai notabili poeți expresioniști.

Mecanismul dublei perspective (critică și poetică) scurtează drumul spre paradis, prin dubla plăcere a revelației: „Spre deosebire de alții, poeți sau nu,/ eu mă bucur de două,/ ba chiar de mai multe ori:/ când aud, de pildă, foșnind un copac,/ rețin nu doar murmurul frunzelor,/ ci și versuri, citate, semne de exclamare,/ cu care-s prieten de mult. Unii/ se amuză, răutăcioși –, ăsta pune/ până și printre prune și flori de măr,/ asteriscuri și referințe critice”. Starea de jubilație apelează (și) la detalii explicative: „Mă mai bucur, la altă oră,/ ca un urmaș norocos/ când fluieră-n pomul din fața casei/ o mierlă lăsată, desigur, mie/ prin testament, de Trakl, poate de Emil Botta…”.

Volumul de la Rocart cuprinde (doar) poeme din cărțile autorului începând cu anul 2003. Și se deschide, cumva previzibil, cu o artă poetică. Mai exact, cu o artă a hermeneuticii: „eu citeam o carte despre Limitele interpretării/ în loc să mă gândesc,/ cum mult mai firesc ar fi fost,/ la limitele Textului.” Și aici lucrurile încep a se da de-a dura, ca într-un cântec stănescian, amestecându-se, de-a valma, semne și semnificații, realități și interpretări, experiențe empirice pure cu speculațiile interpretativ-expresive, inclusiv figurative: „Norii pe care-i văd/ lunecând, lunecând,/ și care-ar putea să fie/ un fel de creiere evaporate,/ știu acum sigur că-s numai nori./ Certificate nu au, nici nevoie/ de aprobarea mea metaforică”. Realitatea e atât de nepretențioasă, încât îi amintește autorului de bancul cu baciul ardelean, monumental în ne-gândirea lui prozaică; doar că bancul, la rându-i, amintindu-i de Pessoa: „Iar pura și simpla vrabie/ în balans pe o creangă de prun/ e-o vrabie pură și simplă./ «Stai și cugeti, piatră?» – «Nu, numai stau»/ cum ar suna, ușor corectat de Pessoa,/ un banc despre ardeleni”. Un fel de „gradul zero al poeticității”, ar spune, ușor corectându-și conceptul, un alt bun cunoscut al poetului: Roland Barthes. Doar, ca să nu pară că realitatea rămâne informă și după vizita poetului, criticul-poet demonstrează că poezia e realitatea structurată: „aerul pe care-l respir ia forma plămânilor mei”. Realitățile se suprapun pe cotidianul empiric, pe trăirile cele mai firești, pe realitățile lumii trăind din percepții și senzații tot atât de intens, cât și din realitățile de gradul doi, ale artei sau ale imaginarului abstract, virtual, de sorginte pur intelectuală.

hazarduri obiective

Mecanismele facerii poeziei sunt diferite, dar un poem (un fel de „nașterea poeziei din lucruri la îndemână”) e pur și simplu fascinant. Mai întâi, lucrul/ întâmplarea: „Într-o zi de după moartea poetului,/ Doamna Lygia mi-a făcut un dar,/ cum se face, de sufletul morților,/ o cravată a lui Gellu Naum”. Apoi (când am remarcat la ce înălțime ar trebui să urcăm), vine contextualizarea, compararea profană: „Un alt confrate primise o vestă,/ ca din zale fragile de litere –, eu/ urma să port ștreangul festiv,/ deși citisem undeva la o pagină/ că «aceste cravate mă fac inuman»,/ iar la alta, că poți deveni,/ la cea mai mică neatenție,/ «un popă sau o cravată»”. În context, e potrivit ca poetul să-și amintească de fostul proprietar, reticent la aceste semne ale elevației: „Nu l-am văzut, de altfel, niciodată/ pe fostul stăpân purtând-o”. Apoi, „hazardul obiectiv” (citez din poem), ca și „obiectul oferit obiectiv unui obiect”, neapărat, „a ținut să se manifeste încă o dată”, mai exact: „iar teribila lykantropie a ipocritelor lucruri,/ criză fiind de aramă,/ și-a dat acum sângele pe față,/ ca un vampir numai în aparență pasiv (trimiterea, recognoscibilă, e la celălalt suprarealist celebru, Gherasim Luca, dar important e că se anunță și spațiul spectacolului: suprarealitatea, care este și hiperrealitate, scenă a poeziei pure). Având în vedere verticalitatea ca reper spațial (și gravitațional), poemul unui fapt divers devine un soi de odă ironică/ parodică, involuntară, antimonumentală: „Tu mă salvezi atunci,/ cravată a lui Gellu Naum,/ un gât mai țeapăn printre atâtea capete moi, plecate/ […]./ Poate, îmi zic, puțină solemnitate/ ar mai putea să intimideze./ Încât par a avea chiar dreptul apoi/ să mă tot compar cu o linie perpendiculară,/ până ce obosesc, și chiar ajung să cred/ că sunt o linie/ perpendiculară,/ însă că până și linia/ se apleacă, o îndoaie un soi de vânt,/ poate că ar fi mai potrivită/ metafora aceea a trestiei….” Într-un moment, discursul devine discursiv, chiar sufocant, cravata suprarealistă jucându-și rolul (funcția) într-un mod realist-palpitant. Poetul se înădușă de propriile imagini: „Dar acum, te deznod,/ dezleagă-te, dezleagă-mă,/ lasă-mă să strig, să țip, să mugesc,/ să zbier, să urlu până voi răguși,/ să urlu până mai pot urla –,/ dezleagă-te, dezleagă-mă,/ cravată a lui Gellu Naum!”. Finalul, exasperat, nu putea să fie decât teatral-disperat, într-un joc de cuvinte cât un joc existențial: „Dezleagă-mă, te rog,/ și Tu, Doamne,/ să vină Dezlegarea!”

Și tot aici, în siajul interesului pentru artă, vom afla geneza chenarelor, pe cât de abstracte, pe atât de misterioase, ale unuia dintre părinții artei abstracte: „olandezul Piet Mondrian,/ tot pictând același copac,/ și-a sporit de la o pânză la alta lentilele/ până n-a mai văzut decât niște linii/ și, adăugând sau scăzând/ câte un milimetru de Esențial,/ a sfârșit prin a trasa cu rigla/ un număr de dreptunghiuri,/ albe, negre, galbene, roșii, albastre,/ ca tot atâtea cărți de identitate/ de om cu domiciliu în Paradis”. Din aceeași categorie a „poeziei referințelor culturale” ar face parte și cea intitulată didactic Influențe livrești, cu trimitere la Barbu: „După încă o lectură a poemului Falduri de Ion Barbu,/ m-am hotărât, în sfârșit,/ să-mi încerc și eu norocul/ și să mă geometrizez.// Căutam, nu-i așa,/ triunghiul, cercul, sfera,/ sătul să mă tot privesc/ sub cele o mie de chipuri firave,/ multicolore, dezordonate și speriate”. Nu a fost însă deloc simplu pentru poet, cartea deschizând un univers mai larg, existențial (chiar dacă evocările textual-literare nu pot lipsi): „lipsindu-mi pumnalul,/ neavând decât unghiile,/ am început/ să jupoi oglinda.// Mărturisesc că nu mi-a fost prea ușor –/ oglinda asta e un adevărat palimpsest”. Și, imediat (înainte de a reveni în spațiul artei expresioniste), poetul intră pe terenul blestemat și dizgrațios al unei arte pe care o va detesta (referindu-se la o tendință a poeziei tinere), cea a visceralului: „Totul a mers bine pentru primele straturi,/ până ce, astăzi, luciul/ tot mai puțin argintiu/ s-a umplut de sânge,/ de vene, de nervi și de măruntaie./ Stau și mă uit la mine/ ca la un animal/ hăcuit, atârnat în cârlige negre/ de Rembrandt ori de Soutine” (și aici tabloul cu măruntaie ți se deschide, involuntar, în față). Iată până unde te pot duce influențele barbiene! Într-un alt poem – ca să reținem densitatea trimiterilor la arta plastică, eului liric îi apare Brâncuși, care îi promite (îl amenință!) că într-o zi îl va șlefui, ca să semene cu Fundoianu.

Influențele răzbat de pretutindeni. Iată un poem care îl evocă pe Demostene: „Dar tu nu ești un poem/ ca să te pot scrie din nou/ ori măcar corecta,/ cu toate că am ajuns să-ți cunosc/ toate literele și virgulele”. Sau: „Ori poate că tu, Îngere,/ ești numai o influență/ poate că tu – am strigat atunci furios –/ nu ești, vai, decât o biată, palidă influență din Rilke ori din Nichita!” Am putea demonstra, în baza poemelor lui Ion Pop, teza despre imanența poeziei (și despre iminența ei), ca factor inevitabil dacă nu existenței, atunci înțelegerii, structurării acesteia în secvențe inteligibile. Aici îmi cade fisa și descopăr, așa pentru mine, că atunci când comentează poemele altora, criticul operează cu grile teoretice și speculative; atunci când face poezie, el se aruncă direct în hăul „realității”, fie și dotat cu experiența livrescă, la care va face referință ca la un semn existențial în plus. Or textul însuși poate să doară, să simtă durere: „Iată unde-am ajuns:/ să simt că între/ două propoziții/ conjuncția/ suferă de claustrofobie” (Semn).

Pe invers, pietrele existenței empirice pot să te lovească și atunci când ești scufundat total în text și… intertext: „În drum către Librărie, pentru/ o întâlnire cu două poete importante,/ de vârste foarte diferite,/ m-am împiedicat ieri și m-am prăbușit/ cu fața pe niște pietre/ pătrate și reci, fără să am vreme/ să mă mai apăr”. Dar viața (literară) continuă (într-o dimensiune eroică): „La locul faptelor literare/ am vorbit, totuși, despre poezia fără de vârstă/ și despre simbolica împăcare dintre generații,/ în timp ce rafturile librăriei/ simțeam că se scufundă încet în pământ,/ devenind straturi geologice/ și începea amestecul vocilor,/ Zumzetul, Ciripitul, marea Comuniune,/ în multul zgomot, în multa furie” (previzibile și organic încadrate, referințele nu mai trebuie subliniate cu italice). Secretul existențial absolut însă este acesta: cursul vieții nu se oprește nici odată cu lecturile/ cu interpretarea acestei vieți, în forma ei literară: „Pe obraji mă ardeau încă urmele pietrei,/ din bărbia zdrelită se mai prelingea câte-un strop negru,/ iar eu vorbeam deja, inspirat, despre intertextualitate,/ despre felul/ cum versul, mâncând versuri, nu se îngrașă totuși,/ ci, asimilând creator, produce un sânge nou”. Interogațiile retorice (finale), privind pedeapsa inopinată, țin deja de firescul acestui fel de discurs, deopotrivă livresc și empiric: „de ce mă vor fi pălmuit pietrele?”

Pe acest concept al dublei realități, cu care operează poetul-critic, este construit și un poem ce poate fi înțeles ca parabolă a exercițiului hermeneutic (în căutarea stratului autentic): „Când l-au așezat pe masa de operație/ și-au început să-l taie,/ chirurgii au auzit/ izbucnind din bietul poet/ cu fiecare strat de sub bisturiu/ mici țipete speriate/ și au văzut țâșnind/ tot alte feluri de sânge.// Foarte mult au avut de lucru/ Marii Maeștri. Și foarte mult/ s-au minunat Excelențele lor,/ tot tăind și tăind.// Și numai când/ au tăcut toate vocile,/ au ajuns la pielea cu pricina.// Când toate vocile de deasupra/ au fost ucise/ și când, în ciuda tuturor anesteziilor,/ a început să se-audă, sub sângele roșu, roșu,/ marele urlet, sfâșietorul,/ indecentul, jignitorul și scandalosul/ plâns ultim/ al Mielului” (Palimpsest).

scris și trăit

Raportul „tensionat dintre scris și trăit” (după cum spune chiar autorul) este nu doar prezent activ în opera poetului – e unul dintre semnele sale identitare. Dar această realitate unită (a spiritului și a materiei) va fi și ironizată, ludic, în fazele ei uniforme și în truisme: „Opera Dumneavoastră – se dovedește acum –/ e foarte unitară/ din punct de vedere tematic/ […]/ Totul e/ deplin articulat și de o remarcabilă demnitate stilistică./ Un critic/ oricât de exigent,/ va putea urmări/ (dacă se grăbește puțin, ce-i drept),/ subtila, definitiva articulare a liniilor,/ de sub fosta, urâtă dezordine/ […]. Și – finis coronat opus! – o încheiere ca un triumf al firescului, nepretențiosului: „Împrăștierea va veni doar ceva mai târziu,/ ca o destindere,/ ca o subtilă analiză a Textului, ușor deconstructivistă,/ ca o frumoasă, tandră copilărie regăsită/ după atâtea constrângeri și stavile/ ale marelui, unic Sens.// Odată cu albinele, cu larvele de cărăbuși,/ cu fluturii, cu iarba,/ cu furnicile.” QED.

Bivalența materie-spirit (sau: poezie-viață, literatură-realitate) e și tema unui celebru poem, care a dat și titlul unei cărți: Casa scărilor, dialogul Profesorului cu discipolii, pe un teren care îi egalează: poezia, creând atâtea lianturi firești, dar și săpând atâtea prăpăstii inevitabile… Dobă de cultură, de la „coloane ionice și dorice” la „praful entuziast și pestriț al elocilor futuriști”, poetul/ criticul se simte „ca un humus fertil”… „mișunând în mine/ primele încolțiri” (Altă dată va spune, adevărat, nu fără un dram de ironie): „sunt plin de polenuri/ ca un poet tradiționalist/ de la 1900”. Și, în miracolul regenerării în chip de iarbă fragedă, „aștept să mă pască o vacă”. Panteismul (ca și patetismul) nu poate fi decât absolut, conform miturilor noastre poetice fondatoare.

Dar intrarea în lume prin poarta cărții deschise aduce după sine și reversul pateticului: ironia. Dubla ochire a realității (poetică și exegetică) adaugă elementul intelectual, iar odată cu el și tot ce anulează sentimentalul: critică, sarcasm, ironie, elemente ludice și parodice. Într-un poem cu titlu deja antologic (citând celebrul film cu Robin Williams), Cercul poeților dispăruți, autorul, plimbându-se printre mormintele poeților, descoperă, de exemplu că unul, obsedat de formele fixe ale poeziei, în loc de un raport clasic de 4/4/3/3, ocupă în cimitir un „dreptunghi aproximativ” (ca și muritorii de rând), că așteptând să vadă în iarbă urme de rime, observă doar râme. În alt loc, lucrurile evoluează și spre un fel de poezie imanentă: după ce Comisia Europeană decide să permită consumul de greieri, poetul constată (nu exultă, nici nu se revoltă) că „va rămâne totuși în noi/ măcar o părere de cântec”. Iar mai departe, adăugând, în final și autoironia necesară: „Și ce revanșă pentru o anume critică literară –/ o bună parte din populația continentului/ va putea redeveni de-acum, fără să roșească,/ aproape neomodernistă”. Altfel spus, „după atâtea ocoluri metaforice/ și zumzet al conotațiilor,/ nu mi-a mai rămas, în tăcere,/ decât să spun lucrurilor pe nume”. Declarație cât un manifest, critic și poetic, deopotrivă.

Post Views: 102