Lucian VASILIU
Moto:
Vezi᾽ți de treabă Ursachi (…)
tu care ți-ai amăgit
insomniile cu sanskrita, cu Schlegel, cu Bopp,
pentru ce persecuți tipografii, zețarii, amicii,
oamenii cei cumsecade? (…)
(Autointerviu)
Eram elev de școală tehnică postliceală biblioteconomică în Bucureștii anilor 1972-1974. În proaspăt reapăruta revistă Convorbiri literare (coordonată de tânărul prozator Corneliu Ștefanache), parcursesem un interviu seducător luat de jurnalistul Constantin Coroiu necunoscutului, pentru mine, poet Mihai Ursachi. Nu știam nici că este ieșean, nici că fusese deținut politic în anii 1961-1964. Nonconformismul ideatic subtil, limba română rafinată, ludic-ironică (departe de cea oficială, marxist-leninist-ceaușistă), accentele livrești mi-au atras atenția, m-au cucerit.
Am asaltat librăriile și anticariatele, reușind să îmi procur primele, atunci, cărți ursachiene, editate la Junimea: Inel cu enigmă (debut, Iași, 1970), Missa solemnis (1971) și antologia Poezii (1972).
Aveam în familia puieștean-bârlădeană o bunică pe care o chema Ursache, înainte de a se căsători Prisecaru. Tresărind subiectiv, m-am cufundat mai determinat în lectură ursachiană. Vocabularul, frazarea, așezarea în pagină, fantezia debordantă mă scoteau din monotonia și previzibilul multor cărți din acea perioadă.
În ultimul an de liceu, la recomandarea profesorului meu de română, Mihai Daraban, îi trimisesem Anei Blandiana câteva încercări poetice, pentru rubrica „Poșta redacției”, la revista Contemporanul. Tânăra poetă de atunci îmi oferea un răspuns stimulativ.
La sugestia unor colegi cu preocupări literare, m-am „înarmat” cu un teanc de hârtii poeticești, dând târcoale clădirii în care era găzduită redacția revistei pentru tineri, a Uniunii Scriitorilor, respectiv publicația Luceafărul. Era situată pe strada inhibatoare pentru mine, cu numele Ana Ipătescu.
Profitând de pustietatea redacțională (era spre vara anului 1973, mă pregăteam de plecare pentru practică biblioteconomică la Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu” din Iași!), am vizitat etajul, care, împreună cu scările și cu întreg edificiul, semăna cu un muzeu de sorginte interbelică. Trecând prin dreptul unei camere uriașe, cu ușă întredeschisă, m-am auzit interpelat de o voce profundă: – Pe cine căutați?
Domnul bărbos, cu buze groase, cufundat într-un scaun/ fotoliu boieresc, abia se zărea printre teancurile de dosare și de cărți. M-a invitat, politicos, să iau loc. M-am prezentat în câteva timide, reținute, moldave cuvinte. M-a interogat delicat, răsfoind, aparent atent, sandvișul meu de foi improvizate, de dimensiuni diferite, scrise cu paste de pix cum se nimeriseră. Dar caligrafiate atent. Încă nu aveam acces la o mașină de scris, nu mă pricepeam să îmi culeg manuscrisele.
Citindu-mi primele pagini din oferta mea de 18-19 ani, a făcut o pauză, m-a privit pătrunzător, dar afectuos și a zis ferm:
– L-ai citi pe Cezar Ivănescu? Ai auzit de Mihai Ursachi?
– Am auzit vag despre poetul Cezar Ivănescu. Domnului Mihai Ursachi i-am citit cele trei cărți. I-am dedicat un poem, îl veți afla în grupajul pe care vi l-am adus.
Când a ajuns la pagina dedicată, m-a apostrofat blând:
– Ați scris URSACHE! El semnează Ursachi!
– Vă cer scuze, știam, dar m-am gândit, probabil la bunica mea maternă, care se numește Ursache! Voi corecta!
Poetul, eseistul profund Dan Laurențiu mă va onora, în timp, cu amiciția lui tandră, metafizică. La plecare, mi-a recomandat, între altele, să-l citesc atent pe Cezar Ivănescu și să-l caut la Iași pe Mihai Ursachi, cu punctul pe i. Din partea lui!
În vara acelui 1973 eram în practică la Iași. L-am rugat pe colegul de postliceală, Emilian Marcu, singurul pe care îl știam din urbea Junimii, să mă îndrume spre Mihai Ursachi, pe care îl cunoștea.
Într-o zi fastă, îmi povestea despre monumente ieșene, prin dreptul Monastirei „Trei ierarhi”, când l-a văzut pe Mihai Ursachi venind dinspre proaspătul muzeu Casa Mitropolit Dosoftei, din zona Palatului Culturii.
Ne-am apropiat, precum doi școlari de dirigintele lor june, de blondul-viking, suplu, zvelt, cu o chică răvășită peste umeri sportivi. Ne-a străfulgerat cu privire albastră, de fiord scandinav oglindit în ceruri cosmopolite. Mi-a întins o mână fermă. Într-un târziu, aveam să aflu că tatăl lui fusese devotat ofițer român interbelic.
Am îngăimat:
– Poetul Dan Laurențiu…
– Sunt la curent. Vorbim din când în când la telefon.
Între timp, aflasem că fusese student la Filosofie în Iașii anilor 1957-1961, că încercase și Medicina (în 1965), că finalizase Litere, după liberarea din detenție. Era și formula lui discretă de a se ocupa cu „studenția”, evitând să fie angajat pe undeva, ocolind înregimentarea. Născut în data de 17 februarie 1941, în stațiunea Strunga de Iași (nu Struga de Macedonia!), unde mama lui, asistentă medicală se afla la tratament, poetul Inelului cu enigmă era congener și solidar cu vocile profunde, pre numele lor Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Petre Stoica, Șerban Foarță, Ion Mircea, Ion Pop, Cristian Simionescu, Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Ovidiu Genaru și mulți alții. Cu Nichita Stănescu avusese o relație specială, când apropiată, când depărtată, în contexte politice discutabile.
L-am regăsit peste un an, în 1974, când am revenit în Iași, tot pentru practică, dar la Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi”. M-a invitat în căsuța pe care familia lui o construise „la mână”, cărămidă cu cărămidă, cu dificultate, în apropiere de Bojdeuca-muzeu „Ion Creangă”, într-o pantă a „mahalalei celeste Țicău”, așezată pe străduța numită Fundacul Dochia.
– Auzi, Lucian, locuiesc într-un fund dac! Nu pe o uliță, stradă, alee! O cale-fundătură! E poetică, animată de mâțe, dulăi, cocoși, greieri, păsăret! Cu panoramă spre România de peste Prut, spre colinele Șorogari și Ciric, pe care, odinioară, le savura și Eminescu, în serile pridvoriene, cu amicul lui devotat, junimistul Ion Creangă!
În toamnă eram repartizat prin Decizie guvernamentală în Iași, urbe pentru care optasem, capitală veche, în cultul căreia mă crescuse tatăl meu.
*
Rezum câteva episoade, în anii, mulți, când m-a îngăduit în apropierea-i exigentă și benefică, înainte de „evadarea” lui din țară, din toamna anului 1981 și după revenirea lui spectaculoasă, la început de ani 1990, după un timp delicat consumat în S.U.A.!
•
– Să nu te mai aud că vrei să faci Drept sau Filosofie! Dosarul moștenit de la tatăl tău nu te recomandă. Fii autodidact. Rămâi în post secund, de bibliotecar, cum ești acum. Ca să ai acolo, o patalama, ai putea face Litere. Să nu te lași înșfăcat de bolșevici. Te vor umili în final. Sper să prind momentul fast, când comunismul va cădea. Vom învinge! Și mai sper să revenim la scrierea cu â și cu apostrof, precum majoritatea cărturarilor veritabili, de altădată!
•
– De obicei, sâmbăta și duminica dimineață mă promenez prin Piața Unirii. Nu ai telefon, nu am telefon. Ne putem vedea. Te voi invita la mine. Mama e suspicioasă, pe drept. Ca fost pușcăriaș, sunt urmărit. Sunt vizitat din când în când de tovarăși și trebuie să dau în scris ce-am mai făcut, cine mi-a scris din străinătate, cu cine dintre comilitoni m-am văzut și altele. Îți spun astea pentru a nu fi surprins dacă nimerești într-un astfel de context: te retragi discret. Mama, săraca, știe despre ce este vorba, mai ales că fratele Gheorghe a rămas, preot, în Elveția. Își dai seama ce e pe capul dânsei. Despre tine spune că ești băiat trecut prin greu, că ești cuminte și de încredere.
Acum câțiva ani, aveam să o rog pe infatigabila Ioana Diaconescu, poetă și cercetător CNSAS, să publice la editura Junimea, două cărți, incomode în fel și chip. A acceptat provocarea și astfel, au apărut două volume excepționale, radiografii parțiale ale infernului de odinioară.
– O conștiință literară. Mihai Ursachi în documentele Securității. Cuvânt însoțitor de Alexandru Călinescu. Iași, Junimea, 2016;
– Poezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în arhivele Securității, Iași, 2017.
În familie, cu poetul Mihai URSACHI. Clubul junimist POGOR – anul 1999. Foto Corneliu GRIGORIU
•
S-a întâmplat să debutez cu versuri la Cenaclul „Junimea” din Iași, în seara în care invitat de onoare a fost, deja celebru atunci, Mihai Ursachi. Era în toamna anului 1976, când Atelierul de creație de la Casa-muzeu „Vasile Pogor” se afla în coordonarea criticului literar, de mare rafinament, Daniel Dimitriu. Episodul ne-a solidarizat și mai mult.
Am adnotat de două ori despre cărțile ursachiene, în revista Opinia studențească. Mihai Ursachi a scris, la rându-i, elogios, de două ori: prima dată m-a prezentat, tot în Opinia studențească, susținând un grupaj de versuri (nu debutasem în volum); a doua oară a consemnat, în două episoade „alcătuirea filială” pe care am editat-o la Doxologia, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și al Bucovinei. Cartea poartă titlul Ștefan, preot de țară. A apărut într-o primă ediție la Timpul.
•
În volumul meu de debut, Mona-Monada (Iași, Junimea, 1981), apărut la scurt timp după plecarea lui Mihai Ursachi din țară, aveam să strecor sintagma „Marchizul de pe strada Dochia”. Era să mi se înfunde: un bun universitar și traducător din engleză avea să mă deconspire în comentariul pe care l-a publicat într-o revistă culturală de circulație. Spre revolta surdinizată, în epocă, a confraților, de bună substanță civică, Luca Pițu și Aurel Dumitrașcu, admiratori reali ai lui Mihai Ursachi.
•
Aveam să-l ascult pe „marchiz”/ „magistru”/ „dușmanul poporului” la Radio „Europa liberă”, vorbind între altele, despre „răpirea” scriitorului, regizorului, amicului Virgil Tănase.
•
Precum în cazul exilaților „trădători”, ca Gabriela Melinescu, Emil Hurezeanu sau Dorin Tudoran, cărțile au fost interzise, scoase din biblioteci, din istorii literare etc. Mulți dintre noi nu mai credeam că o să îi revedem pe Nicolae Breban, George Banu sau pe Matei Vișniec.
•
Trăiam cu bucuria că îl purtam în inimă, că nu îl dezamăgisem, că îi dăruisem câteva cărți rare, salvate cu greu din biblioteca substanțială a interbelicului meu Părinte. Între ele și Cer și destin a lui Armand Constantinescu, apărută în 1940, carte care i-a folosit Magistrului pentru a argumenta, metafizic, prelegerea lui despre Mihai Eminescu, susținută, cred, în anul 1977.
•
După căderea Zidului din Berlin, mare a fost bucuria de a-l revedea. Decalajul afectiv îl marcase. Deși numit Director al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” (Andrei Pleșu era Ministrul Culturii), nu s-a acomodat. Un timp, l-am angajat, discret, redactor-colaborator la revista Dacia literară, publicație reluată în 1990, după 150 de ani de la interzicerea ei de către autoritățile ruse antiunioniste. Primarul Constantin Simirad i-a oferit postul de director al Casei de cultură a municipiului. Așa cum pe Cezar Ivănescu l-a numit director al editurii Junimea. După moartea lui Mihai Ursachi, am militat ca numele lui să fie purtat de Casa de Cultură, lucru care s-a întâmplat. Așa cum librăria pe care am fondat-o pe lângă editura Junimea, poartă numele poetului Cezar Ivănescu.
•
Fusese președinte al filialei Iași a Alianței Civice, la începutul anilor 1990. Pornisem împreună primul Salon/ Târg/ Forum al cărților, în formulă națională, în toamna anului 1993, la Muzeul „Eminescu” din Parcul Copou.
•
Mașina Dodge, pe care a adus-o, prin Germania, din SUA, a donat-o, la sugestia mea, Muzeelor literare ieșene, în chip de Mașina exilului cultural românesc. A fost expusă, mult timp, în parcul Muzeului „Vasile Pogor”, instituție de care Mihai Ursachi a fost foarte atașat, în timpuri diferite. A donat muzeului și portretul, unicat, pe care Nichita Stănescu i l-a făcut în București, cu mână de inspirat grafician.
•
După căderea vechilor regimuri est-europene, fratele poetului, rafinatul preot Gheorghe URSACHE (așa fusese înregistrat la naștere, spre deosebire de Mihai URSACHI!) m-a rugat să am grijă de „moștenirea” poetului. La 2 ani de la moartea lui Mihai, l-am petrecut la Domnul și pe Gheorghe. Solicitat de soția poetului, respectiv dna Ana Cojan, reputat profesor universitar de limbă și civilizație latină, am sugerat ca toate valorile rămase de la cei doi frați să fie donate Memorialului EMINESCU din Ipotești, loc sacru, de unde era originară și mama lor, Virginia Lozneanu.
Astfel încât mobilier, fotografii de familie, cărți rare, alte documente semnificative pot fi regăsite și cercetate în spațiul Centrului Național de Muzeologie Ipotești – Botoșani.
•
Menționez că primul laureat al PREMIILOR NAȚIONALE EMINESCU – Opera Omnia – a fost ipoteșteanul-ieșean Mihai Ursachi, în 1992.
•
La solicitarea comilitonilor din ROMÂNIA DE EST, Mihai Ursachi, care a dorit să treacă Dunărea, spre Lumea Liberă, și a fost încarcerat, a reușit să treacă Prutul frățesc, prin două ediții pe care le-am coordonat, respectiv:
– Grație solicitării amicilor Gheorghe Erizanu și Emilian Galaicu-Păun, a apărut volumul selectiv de poeme Marea înfățișare, la editura Cartier, colecția „Cartier de colecție”, nr. 9, 2016;
– Grație solicitării confraților Gheorghe Prini și Mircea V. Ciobanu, a apărut volumul Pajiștea rotundă din vârful unui ac, în prestigioasa colecție „Antologia unui autor”, editura Știința, 2022.
•
Continuu, Magistre, locuitor odinioară al Fundacului Dochia, să rostesc îndemnul pe care ni l-ai propus la revenirea din exil, în 1990, nouă, celor câțiva discipoli fideli: „Amici, să gândim global, să acționăm local!”
Început de august 2024, ValeaLu-IAȘI