Christian W. SCHENK

Maria Ivanov, Aici nu ai pe cine te baza, Editura Prut, Chișinău, 2025

Volumul Mariei Ivanov configurează o poezie a lucidității vulnerabile, în care biografia imediată (maternitatea, despărțirea, precaritatea materială), comunitatea în criză (Chișinăul cotidian) și istoria fierbinte (războiul ruso-ucrainean) sunt trecute prin filtrul unui minimalism afectiv și etic. Poemele articulează o etică a grijii (ethics of care) în registru de zi cu zi, „mă tem, dar continui să am grijă”, conjugată cu un diagnostic social (distorsiunea încrederii în modernitatea lichidă).

„Poemele despre cuplu sunt construite pe mecanica micilor detalii, unde obiectele devin dovezi morale.”

 Cartea vine după debutul din 2022 (Totul va fi bine), fapt reconstituit critic de Nicolae Leahu în textul de deschidere, care urmărește trecerea „de la drama personală la drama lumii” și fixează biografemele ce au dus la schimbarea de diapazon: divorțul, maturizarea unei voci „non-cenaclieră și chiar non-generaționistă” (accentul îmi aparține). Structura volumului confirmă intenția unei narațiuni lirice coerente (cuprinsul adună, între altele, nu mai suferi, aici nu ai pe cine te baza, urletul de după Munch, burta bunicii), compunând o biografie a încrederii și a fisurilor ei. Comparativ, Ivanov se așază în proximitatea confesiunii tăioase practicată în poezia românească post-2000 (autenticismul în cheie minimală), dar reorientează accentul: de la „spectacolul eului” spre gramatica grijii (maternitatea, prietenia, solidaritatea), regăsind adesea timbrul feminității etice din Angela Marinescu sau Svetlana Cârstean, dar cu pragmatismul narativ al prozei poetice douămiiste. În literatura basarabeană, afinitățile cu Dumitru Crudu (prozaicitatea frustă), respectiv tensiunea vizionară la Emil Galaicu-Păun, devin repere utile de contrast.

Poemele despre cuplu sunt construite pe mecanica micilor detalii, unde obiectele devin dovezi morale. „Tot ce-ți ceream eu era/ să stingi lumina/ tu voiai să facem/ artă/ din sex” – replica seacă a eului liric scoate din scenă estetizarea agresivă și cere etica simplă a prezenței. În aceeași zonă, poemul „o groapă foarte adâncă” transformă frica de rachetă într-un simbol al auto-arhivării masculine (sculpturile îngropate) și al ruperii de responsabilitate („am devenit/ dintr-odată/ doi oameni/ absolut/ străini”).

Din perspectivă psihologică, aceste texte exemplifică strategii defensive (raționalizare, deplasare) și gestionează, în registru narativ, atașamente nesigure (Bowlby). „Nu mai suferi” notează explicit o „tehnică” de post-despărțire, demascată ca auto-terapie cinică. În limbajul psihologiei traumei (Judith Herman), poezia surprinde micro-traume relaționale ce se tot adună până când „contractul de încredere” cedează.

Piesa axială, aici nu ai pe cine te baza, dă titlul cărții și rearanjează tabloul de familie/cuplu pe fundalul războiului: fotografia tatălui prin geamul trenului în gara Harkiv revine obsesiv, instituind un standard moral al protecției – și absența lui. Poemul construiește o listă concretă a lucrurilor de salvat („cu toți cactușii noștri/… cu manuscrisul lui Ajim Giakova… cu tablourile elevelor…”), adică inventarul unei vieți obișnuite care trebuie evacuată, de la jucăria copilului până la memoria culturală.

„Se reactivează imaginarul matrioșka al rudeniei ca ultim spațiu de siguranță.”

Climaxul moral survine atunci când prietenii, iubiții, artiștii se dovedesc „impractici” la răscruce („nici pe el nu mă pot baza… 1.000 de lei… în vreme de război”), iar ultimul refugiu etic devine rugăciunea pentru rezistența Ucrainei: „pentru că/ aici chiar nu ai pe cine/ te baza/ mă rog/ ca/ Ucraina să reziste”. Din perspectivă filosofică, scena exemplifică un moment levinasian (Emmanuel Lévinas): chipul celuilalt în primejdie (copilul, femeia din Kiev) ne obligă. Nu întâmplător, poemul „urletul de după Munch” juxtapune nefericirea privată cu spectrul colectiv al bombardamentelor („o femeie singură… din frunte i se prelingeau/ dâre de sânge”), iar rușinea de sine apare ca trezire etică.

Prin această deplasare, Ivanov sincronizează confesiunea intimă cu „sociologia riscului” (Ulrich Beck) și cu „modernitatea lichidă” (Zygmunt Bauman): infrastructurile încrederii (familie, cuplu, instituții) se topesc, iar grija (Carol Gilligan, Nel Noddings) rămâne singura normă funcțională. În „burta bunicii”, dorința de regres protector („să fiți din nou în burta mea/… și tustrele/ în burta bunicii”) reactivează imaginarul matrioșka al rudeniei ca ultim spațiu de siguranță. Dinspre filosofia natalității (Hannah Arendt), poemul recuperează ideea că fiecare naștere e o promisiune politică de lume – iar când lumea nu mai promite, corpul femeii, genealogic, încearcă să refacă adăpostul. În același registru, textul dedicat copilului (Alexandra) și banalitatea logistică a zilei (grădiniță, drumuri, bancă, teatru) sunt forme ale grijii în timpuri instabile, ceea ce sociologia (Arlie Hochschild) ar numi „muncă emoțională” la vedere.

Lirismul Mariei Ivanov preferă dicția tăiată, „propoziția-dovadă”, concizia Sprechkünstler (vorbire performativă/ artist al rostirii) apropiată, în registru germanofon, de Mayröcker și Bachmann în fragmentele diaristice, ori de Nora Gomringer în modularea directă a vocii. Dar minimalismul ivanovian rămâne mai „documentar” decât experimental: narațiunea de caz bate jocul fonic (în tradiția românească, ar fi echivalentele prozaice ale Marianei Marin sau ale unei Ruxandra Novac „de-zornicitată”).

„Poezia vieții cotidiene a reumanizat discursul social.”

Poemele-inventar („balonul alb”, „remorca cu nisip sau cu cadavre”) fixează probe (obiecte, chitanțe, mesaje), apoi formulează verdictul moral. În „pentru că Pașa are nevoie de iubire”, mini-scena de teatru social contrastează tandrețea (batista mamei) și precaritatea afectivă a orașului („trei tinere poete/ aleargă pe arterele Chișinăului”).

Pe filiera confesiunii radicale, Angela Marinescu (corpul ca probă) și Mariana Marin (etica vulnerabilă în comunismul târziu) oferă oglinzi fertile. Din generațiile recente, o poezie a vieții cotidiene (Radu Vancu, Medeea Iancu, Anastasia Gavrilovici) a reumanizat discursul social; Ivanov participă cu accentul maternității și cu calibrul moral al războiului la graniță. Minimalismul lui Dumitru Crudu (prozaicitate, coliziune cu realul) și energia vizionară la Emil Galaicu-Păun dau un fundal estetic în care Ivanov ancorează o poetică a grijii și a rezilienței. Textul critic intern al volumului (Nicolae Leahu) subliniază această deplasare „de la drama personală la drama lumii”.

Ingeborg Bachmann (războiul în limbaj și în dragoste), Paul Celan (etica martorului) sau, în zona performativă, Nora și Eugen Gomringer, Friederike Mayröcker oferă contraste utile: Ivanov nu experimentează limbajul, ci îl igienizează etic, punându-l să ateste. O analogie punctuală se poate face cu „poetica listelor” din proza scurtă germană contemporană (tăietura utilitară a frazei), utilizată aici ca probă a realului. În cheie levinasiană, „fața celuilalt” (copilul, femeia din Kiev) este momentul în care eul se redefinește etic. La Butler (Frames of War), vulnerabilitatea devine criteriu politic; în volum, vulnerabilitatea este criteriu estetic și moral. Arendt adaugă dimensiunea „natalității”, poemele despre copil și genealogie „reactivează lumea” în pofida dezastrului. Viața în „societatea riscului”, racheta posibilă, transformă artistul în arhivarul propriului muzeu îngropat. Bauman: lichidarea instituțiilor încrederii face ca relațiile să fie tranzacționale, „împrumutate”, după cum indică poemele despărțirii și ale logisticii de criză. Schemele de atașament (Bowlby) și trauma relațională (Herman) sunt recognoscibile: poemele cartografiază „micro-lovituri” emoționale a căror logică este cum se rupe încrederea și cum se reface, ad-hoc, în prietenie, în artă, în rugăciune.

Aici nu ai pe cine te baza este una dintre acele cărți care, prin simplitatea declarativă a frazei, repun în circulație competența morală a poeziei. Nu frumusețea (în sens ornamental) e miza, ci probe de viață transformate în forme ale grijii. Pe axa București-Chișinău-Viena-Berlin, volumul oferă o voce românească recognoscibilă internațional: feminină fără clișee, politică fără slogane, tandră fără sentimentalism.

Post Views: 57