Cristina BOGDAN


Înainte de a fi cine suntem, suntem cine ni s-a povestit că am fost. Din istoriile și fotografiile de familie, am recuperat o Cristină de 4 ani, care a participat la primul ei bal în rochie de prințesă, cu o frunză de brusture pe creștet în loc de pălărie, în grădina casei Lyggiei și a lui Gellu Naum de la Comana. Tot cam pe-atunci, „citeam” fără a ști alfabetul, dar îmi anunțam foarte serios bunicii, când mă strigau să cobor din pod la masă, că mai am nevoie de puțin timp „ca să termin capitolul început”. Am aflat și din ce volum îmi inventam poveștile – Omul cu urechea ruptă, de Edmond About. Nici măcar nu avea poze, habar nu am de ce m-am oprit tocmai asupra lui, poate m-a chemat cu glas de sirenă coperta cu un om culcat pe un soi de mașinărie, despre care nu se putea spune cu precizie dacă urma să-l omoare sau să-l învie. Aceasta rămâne cartea copilăriei mele, necitită, dar pe deplin inventată, semn că imaginația e cea dintâi dintre povești. Și am o bănuială că și cea din urmă.

Cărțile copilăriei

La bunicii paterni stabiliți în Comana i-am descoperit pe Apolodor și pe Motanul Arpagic (mai întâi cunoscându-i pe creatorii lor și apoi urmărindu-le peripețiile în volumele care i-au consacrat), iar la cei din București am intrat în vălurile poveștilor Șeherezadei și, pe la zece ani, în romanele de capă și spadă. Oricât aș încerca, nu pot alege o singură carte de-atunci, pentru simplul fapt că lecturile mi se schimbau în funcție de spațiul în care mă aflam. Însă îmi amintesc perfect conturul după-amiezelor lungi de vară, în care stăteam tolănită pe câte un fotoliu și citeam până îmi amorțeau picioarele ghemuite sub mine.

Cartea adolescenței

În casa profesoarei de română cu care m-am pregătit pentru examenul de admitere la liceu, am descoperit o carte cu supracopertă de culoare verde kaki, care a devenit rapid volumul la care m-am întors în repetate rânduri. Este vorba despre Scrisori către un tânăr poet, de Rainer Maria Rilke. Scrisorile au avut un destinatar real, pe tânărul ofițer Franz Xaver Kappus, născut la Timișoara, în 1883. Epistolele acestuia către Rilke nu s-au păstrat, însă din fericire s-au conservat răspunsurile poetului austriac.

O să trișez și-am să mai adaug un titlu, încrustat pentru totdeauna în ceața aurie a adolescenței mele: Cele douăsprezece luni ale visului. O antologie a inocenței de Iordan Chimet, apărută la Editura Ion Creangă, în 1972. A fost dragoste la prima vedere, rețin exact momentul în care am deschis-o la întâmplare și dintre filele ei s-a ivit poemul lui Claude Aveline, Portretul Păsării-Care-Nu-E: „Iată portretul Păsării-Care-Nu-E. /Nu-i vina ei că cel ce le face pe toate/ A uitat să o facă./ Seamănă cu multe păsări, pentru că viețuitoarele/ care nu sunt seamănă cu cele care sunt./ Dar cele care nu sunt nu au nume./ Iată de ce pasărea noastră se cheamă Pasărea-Care-Nu-E./ Și iată de ce e atât de tristă./ Poate că doarme încă sau așteaptă să i se îngăduie a fi./ Ar vrea să știe dacă poate să deschidă ciocul,/ dacă are aripi, dacă nu-și pierde culorile/ când se scufundă în apă, ca o pasăre adevărată./ Ar vrea să se audă cântând./ Ar vrea să-i fie teamă c-ar putea să moară./ Ar vrea să facă pui mici, foarte urâți și foarte vii./ Pasărea-Care-Nu-E visează să nu mai fie un vis./ Nimeni nu e mulțumit, niciodată, nicăieri./ Cum vreți oare ca lumea să meargă bine în condițiile astea?”

Întrebarea finală a poemului mă bântuie și azi, la mai bine de trei decenii distanță.

Cartea pe care am dăruit-o cel mai des

Aici răspunsul e simplu și neîndoielnic – Micul Prinț al lui Antoine de Saint-Exupéry, în diverse traduceri și felurite ediții. Ba chiar și în mai multe limbi, cel mai frecvent în română, dar și în franceză sau engleză. Dintre traducerile în limba română, două sunt pe gustul meu – cea clasică, a Irinei Mavrodin, apropiată de cadența limbii franceze din perioada interbelică, și cea fluidă, plină de naturalețe, a Ioanei Pârvulescu. Mă emoționează de fiecare dată când deschid volumul tradus de autoarea Inocenților și de pe prima pagină mă întâmpină dedicația scrisă cu pix verde, adresată fiicei mele, Maria. În anii din urmă, cartea pe care am dăruit-o cel mai mult și cu cea mai mare convingere că trebuie să ajungă la oameni și să fie străbătută, înțeleasă și iubită este Kaddish-ul lui Radu Vancu.

Cartea celebră necitită

Spre rușinea mea, trebuie să recunosc că nu l-am citit niciodată cum se cuvine pe Turgheniev, deși am petrecut mult timp în compania scriitorilor ruși. Pe lista de lecturi obligatorii pentru la pensie (cred că toți avem o astfel de listă) se află și autorul romanului Părinți și copii, pe care l-am frunzărit cândva, dar din care nu-mi mai aduc aminte absolut nimic. E o listă lungă, foarte lungă, și uneori mă întreb câte vieți mi-ar mai trebui pentru tot ceea ce aș vrea să apuc să citesc. Și, firește, nu e vorba doar despre literatură aici, căci teritoriile non-ficțiunii și ale altor discipline umaniste își cer și ele apăsat drepturile.

Cărțile de pe noptieră

În ultima vreme, de când mi-am pus ochelari ca să mai pot citi și dioptriile mi-au crescut rapid într-un interval relativ scurt, am înțeles că îmbătrânesc și că nu mai dispun de atât de mult timp pentru recitiri. Totuși, sunt câteva cărți care stau pe noptiera mea, ca un fel de centură de siguranță împotriva intemperiilor vieții. Deschid frecvent Noul Testament pentru a reciti epistolele pauline, port peste tot cu mine un volum zdrențăros, rămas fără copertă, cu selecții din poemele lui Rilke, mă întorc adesea la Norii și Oglinzile lui Petru Creția, la Mac și memorie al lui Paul Celan sau la cele mai frumoase poezii ale lui Mircea Ivănescu, în selecția lui Gabriel Liiceanu. Am avut o perioadă în care am recitit cu frenezie fragmente din romanele lui J. Saramago, O. Pamuk (prietenii cunosc obsesia mea pentru Muzeul inocenței), M. Șișkin (mai ales, Scrisorarul), E. Vodolazkin, iar la Andrei Pleșu și Victor Ieronim Stoichiță, Eugen Ionescu și Matei Vișniec, George Banu și Marin Tarangul revin ca la o apă bună, atunci când vreau să mă curăț de zgura zilelor.

Cărțile momentului

Foarte rar se întâmplă să citesc dintr-o singură carte, de obicei mă strecor printre mai multe feluri de texte. Acum, pentru că am fost câteva zile la Paris, mă răsfăț (inclusiv vizual) cu paginile scrise de Alberto Manguel pe marginea calendarului (Le Calendrier) inclus în poate cel mai cunoscut manuscris al medievalității franceze, Les Très Riches Heures du duc de Berry, dar am început și romanul lui Enrique Vila-Matas, Paris ne finit jamais (îl citesc în franceză, pentru că nu știu atât de bine spaniola încât să mă încumet), și continui lectura la monumentalul text al lui Ion Manolescu, Ceilalți. Câteva volume de poezie sunt și ele în preajmă, pentru un alt fel de respirație: Gheorghi Gavrilov, Ultimul Buenos Aires, Mihail Vakulovski, Viața mai pe scurt și Czesław Miłosz, Acel ceva. Diminețile, cu creionul în mână și caietul alături, citesc și conspectez din admirabilul volum semnat de Bogdan Tătaru-Cazaban, Învierea lui Lazăr de-a lungul secolelor. Volumul I: 125-1486.

Cartea discretă pe care aș vrea să o fac mai cunoscută

Aș vrea să am bagheta magică prin care să pot face mai cunoscute (de fapt, mai citite) cărțile poeților care au murit mult prea devreme și nu mai pot vorbi despre scrisul lor. Aș alege doi, care-mi sunt dragi în mod special, unul de când eram studentă, celălalt de pe când mi-a fost el student la Literele bucureștene: Iustin Panța și autorul volumului cu titlu premonitoriu, din păcate, Toate zborurile au fost anulate. Nu-i scriu numele aici, e și acesta un test, poate că mă înșel și este mai cunoscut decât îmi imaginez eu.