Radu CUCUTEANU
Este fascinant pentru mine cum Eminescu rămâne atât de important, de discutat, de relevant, de analizat la 135 de ani de la moartea sa (numai colecția Eminesciana a Editurii Junimea numără în jur de 110 volume). Avea doar 39 de ani în preajma morții sale și nici nu mai producea foarte mult. Dar ce scosese până atunci este o bază a culturii moderne române. Și din acest motiv vedem cum an de an, fără preget, apar noi și noi studii, cărți, articole, doctorate, care încearcă să îl cuprindă cât mai bine în gândire.
Este și cazul volumului de față, Fabrica de fraze. Eminescu în lumea presei de Ioan Milică, un studiu academic, apărut la Editura Universității din București în 2023. Este, în sine, un efort de a identifica părți din publicistica lui Eminescu care să nu fi scăpat altora – un efort dublat de cel al analizei.
Și aici Ioan Milică știe să se joace foarte bine. Pentru el, punerea în context a citatelor intră într-o altă categorie: universalizarea gândirii jurnalistice a publicistului Eminescu și secvențierea felului în care a evoluat jurnalismul (jurnalismul în general sau jurnalismul lui Eminescu). Prin asta, avem un Eminescu care se menține mai mult decât actual, ne este contemporan.
Dacă trebuie să ne certăm, să ne certăm frumos
Ioan Milică subliniază foarte bine felul în care gazetarul Eminescu știe să folosească limbajul, să îl esențializeze, mai ales în momentul în care, după cum subliniază autorul volumului – care este construit în sine ca un foileton – „în perioadă s-a înstăpânit o criză a limbajului, caracterizată de neputința vorbelor de a mai trimite, deopotrivă, către realitate și adevăr”.
Dar aici mai găsim o nuanță importantă, care ne arată implicarea publicistului în presă, una pe care o regăsim tot mai puțin în ziua de astăzi: modelele. Pentru că presa românească în epoca respectivă se afla la un incipit, în care bâlbâiala era la ordinea zilei. În care se urma îndemnul din cuvintele lui Ion Heliade-Rădulescu în Asupra traducției lui Omer: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”. Este evident că, la începuturile sale, o cultură scrisă are picioarele moi, învață să meargă de-a bușilea.
Aici vine Eminescu, după cum arată Ioan Milică, care vrea să meargă cât mai departe în a structura un discurs critic legat de cotidian, un cotidian în care este foarte ancorat. Evident, nu este susceptibil nicidecum de obiectivitate, știm că se afla într-o concurență continuă a polemicii. Dar o polemică la un nivel scăzut, cu un decalaj important față de presa europeană, o polemică pe care însă Eminescu încearcă să o ducă, după cum demonstrează Ioan Milică, la o subtilitate și o argumentație de nivelul presei vieneze sau britanice, spre exemplu.
Aducerea în contemporaneitate
În toate acesta se simte nivelul universitarului pe care îl stăpânește autorul. Mai grav chiar, nu este numai acribie în text, ci și stil. Cu alte cuvinte, Fabrica de fraze nu este o necropsie a unui publicist, ci dimpotrivă, o aducere la viață: „Ziarul e un bazar de cuvinte. Vânzătorii și cumpărătorii forfotesc ca într-un iarmaroc, iar marfă se găsește. […] Dugheana nu trage niciodată obloanele”. Citim aici o exactă punere în oglinda vremurilor noastre a limbajului eminescian.
Mai mult decât atât, autorul face, în unele cazuri, o adevărată genealogie a articolelor semnate de Eminescu, stabilind influențe și paternități, scotocind prin corespondența acestuia, interogând-o pe Veronica Micle, aducându-l în prim-plan pe Anton Pann, citind-o pe Mite Kremnitz.
Scrisul e molipsitor. Este chiar afirmația lui Ioan Milică. Și se vede că a făcut-o conștient că și el intră sub imperiul ei. Așa că ne-a adus în față un portret în foileton (firește, am putea spune) al unui gazetar care diferă foarte mult de poet. Nu e numai bucuria de a îl întâlni și astfel pe Eminescu. Este și bucuria estetică, a eleganței frazei autorului acestui studiu. Fabrica de fraze. Eminescu în lumea presei de Ioan Milică este o lucrare academică pe care cititorul o citește cu încântare.