Educația ca remediu la mediuJunimea2025-08-29T20:58:07+03:00
Delia LUNGU
Ciprian Mihali, Dicționar ilustrat de educație socială, Editura Humanitas, 2023
Dacă, printr-o minune, ar învia Aristotel, Platon sau oricare dintre filosofii Greciei Antice, cred că n-ar ști încotro s-o apuce. Ar căuta, disperați, un loc unde să-și propovăduiască ideile. Cine i-ar mai băga în seamă? Cu ochii în ecrane și urechile înfundate de căști care dau cancel oricărui zgomot – cam așa se prezintă potențialii discipoli. Încotro altundeva ar putea s-o apuce, dacă nu spre sursa tuturor adevărurilor contemporane? Filosoful modern e cu F mare, de la Facebook.
Pentru mințile noastre, care gândesc numai în postări, like-uri și mesaje, a scris și filosoful Ciprian Mihali. Deși condamnă „seducțiile răspunsurilor facile”, reușește, în volumul Dicționar ilustrat de educație socială să adune contemplări potrivite chiar și pentru un neinițiat în filosofie. Scurte, clare și percutante, textele sunt predici demne de share-uit despre educație, democrație, discriminare și extremism. La distanță de doi ani de la publicare, gândurile sale se dovedesc aproape programatice.
Structurat în cinci secțiuni care poartă titluri ridicătoare de sprâncene (mai ales primul, „Educația și demonii ei”, și ultimul, „Cu paritatea pe discriminare călcând”), volumul adună peste 50 de texte. După cum chiar autorul explică în cuvântul înainte, fiecare text reprezintă o micro-porție de „curaj public” de folosit în lupta cu balaurii contemporani: manipularea, narațiunile fabricate, răspunsurile facile, infodemiile sau ura și violența din piața publică.
Nu în ultimul rând, ci chiar pe multe dintre pagini, cuvintele autorului își găsesc contrapunctul în ilustrațiile lui Dan Perjovschi. Artist vizual cu o experiență care poate fi măsurată în zecile de muzee din jurul lumii cărora le-a umplut pereții de desene, acesta este cunoscut pentru stilul său satiric de a transmite mesaje civice din câteva tușe, minimalist. Liniile sale aparent spontane susțin ritmul și tonul textelor, stârnind, adesea, un zâmbet (fie el și amar) în colțul gurii.
„Orice loc gol pe care noi, profesorii, îl lăsăm liber din comoditate, din lașitate, din sictir, din incompetență, va fi ocupat de noi și noi șarlatani” (p. 29) spune profesorul Mihali, înfruntându-și propria breaslă. Nu întâmplător prima secțiune e dedicată cunoașterii: volumul începe cu o pledoarie pentru „intelectualul public moderat”. Tot mai rar, eruditul cu acest profil nu e un lider spiritual, ci unul care își asumă poziții publice și pune cu voce tare întrebările complicate.
În mintea unui asemenea lider pare că s-a transpus și autorul, reușind să scrie texte pline de interpretări îndrăznețe, dar niciodată neinformate. Cât despre curaj, vedem că nu mai poartă imaginea ostașului pe cal, ci a celui care spune ceea ce mulți gândesc: „o bună parte din ce ar trebui să fie opoziția față de propaganda extremistă o preiau metodele și stilul, geloasă […] pe audiența extraordinară” (p. 68), „nici o iubire față de ceva sau cineva nu justifică ura sau intoleranța față de altceva sau altcineva” (p. 151), „«avantajul» rasismului este că, iată, avem și noi în fața cui să ne simțim superiori” (p. 202).
Printr-o combinație admirabilă de filosofie și ironie, Ciprian Mihali transmite un mesaj cât se poate de intens, în text, și în subtext: numai educația ne poate scoate din încurcătura socială în care ne tot afundăm. În loc de colac de salvare, ne aruncă un ABC al adevărului și umanității. Cu puțin efort, am putea chiar să învățăm să înotăm.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
