Valeriu GHERGHEL
Am povestit cândva, cu belșug de amănunte, cât de fericit am fost în data de marți, 27 mai 2021, când o doamnă în mare doliu, cu voaletă de dantelă deasupra unui chip bănuit de mine ascetic, mi-a întins un exemplar din Porunca lui rabbi Akiba (pe care tocmai îl cumpărase de la buchiniștii din strada Lăpușneanu) și mi-a cerut un autograf, deși cartea mai avea unul, din februarie 2013, compus tot de mine, caligrafic și cât se poate de mișcător, chiar deasupra titlului.
Cu acest emoționant prilej, mi-am repetat adevărul banal cum că orice volum trebuie să migreze de la un cititor la altul, de la o admiratoare la alta, de la o frăgezime la o altă frăgezime, prin intermediul anticarului, al blazatului „stationarius”, cum se numea insul în vechime. O carte care n-a „staționat” niciodată în rafturile unui anticar, măcar doi-trei ani, e ca și cum n-ar fi. O astfel de carte nu există aievea. Nu își merită titlul și faima. De aici urmează un adevăr la fel de luminos: stagiul într-un anticariat ține de însuși destinul cărților. Am perceput aceste adevăruri prețioase, abia după ce am început să public la Polirom. Dar nu am gândit întotdeauna la fel de sănătos. Am avut și momente de rătăcire.
Cu același fericit prilej (întâlnirea cu doamna îndoliată), mi-am amintit indignarea care mă cuprindea prin anii ᾽80, ori de câte ori urcam la anticariatul din așa-numita Casă a Cărții, situat la ultimul etaj al edificiului. Mai țineți minte? Intram cu fereală, înghiontit de ceilalți bibliofili care se repezeau la rafturi cu o energie fioroasă. N-am dispus niciodată de energia lor. Trăiau intens clipa. Îi invidiam. Bibliofilii înșfăcau câte un raft întreg, îndeosebi romane, douăzeci o dată, un braț întreg, îl mutau lângă perete și începeau să controleze avar cărțile. Păstrau una și aruncau restul într-o dezordine de neînchipuit…
Mie îmi rămâneau, din fericire, poeții. Ca și astăzi, în anii ᾽80, nimeni nu dădea nici doi bani pe ei. Bibliofilii gândeau pe atunci, ca și în clipa de față, că poeții fac degeaba umbră pământului. Este un mod de a privi lumea (și literatura) cu care eu nu m-am împăcat niciodată. Când mă uit la un poet și îl văd atât de plăpând și neajutorat în dosul bărbii profetice, sub băscuța tocită, eu unul mă înduioșez negreșit. Mi se umezesc ochii de „roua compasiunii”, ca să mă exprim asemenea unui poet plăpând, din generația 2000.
Rezistau mișcării de înșfăcare, așadar, numai cărțile poematice. Pipăiam cotoarele „plachetelor” (acesta era termenul de specialitate pentru un atare produs), scoteam câte una din raft, o frunzăream cu un simțământ aproape mistic și citeam o terțină, un fragment, un distih. În vremurile de demult, poeții erau mai grijulii cu prozodia, cu rimele, știau ce sunt iambii, troheii, versul glyconic. Mai nou, nici măcar clasiciștii cei mai fini și mai erudiți nu cred că au știința acestui vers. Nu insist. N-am câtuși de puțin intenția să-i fac de rușine pe literatorii contemporani…
Ei bine, chiar atunci, în clipa aceea de extaz pur, observam cu groază și cutremurare, pe prima pagină a cărților, autograful creatorului. Destinatarul statornic al tuturor poeților era un anume doctor Petre Brânzei, vestit pe vremuri pentru ciudățeniile lui, directorul stabilimentului Socola. Nu știu cum se face, dar liricii ieșeni fără excepție îi prezentau omagiul de pioasă recunoștință, deși medicul psihiatru nu părea să aprecieze suficient aceste efuziuni. Remarcam cu indignare indiferența criminală a numitului Brânzei. Mă revoltam. Clocoteam de mânie… Să primești de la însuși poetul Florin Mihai Petrescu (1930-1977) volumul Orhideea de argint și să-l vinzi la anticariat (cu tot cu dedicație), mi se părea suprema blasfemie. Dacă m-aș fi întâlnit cu doctorul bibliofob, i-aș fi spus câteva de la obraz. N-am avut acest noroc decât mai târziu, în împrejurări mai degrabă dubioase.
Petre Brânzei era un star al psihiatriei locale, purta tot timpul (inclusiv vara) mănuși negre de piele, nu le scotea niciodată (mă întreb cum ținea lingura, cum scria rețetele), dormea în spital (și nici atunci nu-și scotea mănușile), alături de bolnavi și simulanți, avea niște câini uriași, negri-tăciune, care ascultau numai și numai de el. De fiecare dată când intram la Socola (pentru a-mi vizita amicii aflați în suferință), mă gândeam la câinele din Baskerville și la ochii lui fosforescenți.
Mă îndoiesc profund că Brânzei a citit vreodată cărțile poetului Florin Mihai Petrescu. Dacă le-ar fi citit, nu le-ar fi transportat cu atâta ușurință la Casa Cărții. Nepăsarea lui mă intriga. Nu poți fi om întreg, dacă nu-i stimezi pe poeți. Numai un individ cu o minte primitivă și cu un suflet foarte crud poate disprețui o carte semnată de Florin Mihai Petrescu.
Astăzi m-am cumințit. Viața mi-a tocit asperitățile. Nu mai am indignări, simpatii, uri. Privesc altfel lucrurile. M-am detașat precum stoicii. Mă aflu la ani lumină de mine însumi. Împărtășesc un adevăr diferit de adevărul din anii ᾽80: cu autograf (sau fără), cărțile sunt făcute să circule…
P.S. Și apostolul tolstoismului, antipaticul Vladimir Grigorievici Certkov, purta mereu, inclusiv la ospețe, mănuși negre de piele.