Raluca NAGY
Nu mai fusesem niciodată la un film românesc în Tokio.
Prietenul meu și scriitorul Horea Sibișteanu zice că am mai fost, împreună, la După dealuri, în regia lui Cristian Mungiu. Eu nu-mi aduc aminte. Adică știu că am mers, dar nu la un film românesc. Însă lui îi dedic textul, pentru că mi-ar fi plăcut să vizionez tot cu el și această proiecție, ideal după ce ne-am fi plimbat ore întregi prin megalopolisul nipon care ne-a fost acasă în același timp, în anul de glorie 2012, un An al Dragonului, cum altfel?
M-am întors la Tokio, după mulți ani, pentru un eveniment literar organizat de proaspătul ICR, la Ambasada României. De altfel, pe pagina de Facebook/ Meta a aceluiași ICR Tokio am văzut și anunțul despre filmul Oameni de treabă, în regia lui Paul Negoescu. Urma să fie proiectat în mai multe locuri, în diferite zile. La Cinema Qualité de la Shinjuku avea să aibă loc chiar și o dezbatere post-film, și m-am gândit că, cine știe, era chiar cu echipa de filmare.
Poate părea bizar pentru cineva care locuiește în România (spre deosebire de mine) că, atunci când ești doar pentru câteva zile la Tokio, ți-ai putea dori să te duci la un film românesc. În afară de faptul că orice e românesc în Japonia este un miracol – și cu atât mai mult orice tip de act artistic –, era 24 ianuarie, iar eu mă dusesem acolo pentru a promova, împreună cu Sabina Yamamoto, literatura română contemporană. Așa că mi s-a părut un gest/ o experiență din același univers, în continuitatea firească a scopului care mă adusese, din nou, în acest oraș pe care l-am adorat orbește mulți ani după ce l-am părăsit. Era aproape romantic să mă întorc în calitate de scriitoare în orașul care mă făcuse, fără să vrea, să mă apuc de literatură, un fel de closure, dacă mi se permite folosirea unui termen de care s-a abuzat mult.
Trebuia să ajung la Gara Ueno pe la orele 15.00, iar până atunci nu aveam niciun program foarte strict, așa că m-am pornit spre reprezentarea de matineu/ ora 12:00, la Cinema Qualité. Istoricul meu de pierdut în și prin jurul imensei Gări Shinjuku nu este un secret, așa că nu mică mi-a fost mirarea când am ajuns, de fapt, foarte ușor și fără efort sau gâfâieli, cu vreo zece minute înainte de prânz. NU ÎNTÂRZIASEM! Japonia este un bun, foarte bun dresor; în cei cinci ani adunați de locuit acolo, deși înainte eram un om punctual mai mult pe principiul sfertului academic, am ajuns să nu mai întârzii niciodată (în afară de circumstanțele în care nu a depins de mine deloc).
Qualité este un soi de cinematecă, în subsolul unei clădiri (Nowa) de lângă această stație enormă. I-am coborât treptele galbene cu valijoara în mână, mi-am cumpărat bilet, iar domnul de la ghișeu m-a lăsat să-mi aleg locul. Am constatat, astfel, că puține mai erau disponibile. O doamnă mai tânără mi-a preluat bagajul și mi-a dat un jeton cu numărul șapte, tot galben, de unde am dedus că mai găzduia alte șase, deci nu eram deloc atipică; apoi am intrat în sala unde abia am apucat să-mi găsesc locul, că s-au stins luminile. Ultima oară când mai fusesem într-una era tot pentru un film românesc, în Clujul meu natal. Nu sunt mândră de asta, însă, unde locuiesc acum, cel mai apropiat cinematograf de casa mea e la vreo jumătate de oră cu mașina, aproape dublu cu transportul în comun. Streaming killed the cinema star.
Sala de la Qualité, ca cea în care fusesem la Cluj, avea scaune comode, capitonate cu catifea roșie. Diferența majoră, așa cum intuisem când mi-am ales locul, era să văd această sală aproape plină. La Cluj fusesem aproape singura spectatoare, deși era seară. Și la Tokio eram singura – dar altfel, gaijin-ă, adică străină. Apoi, deși matineu – într-o vineri, e adevărat, și totuși în prima parte a zilei –, spectatorii japonezi erau de toate vârstele; ar fi putut să fie pensionari, casnice, studenți, dar erau și sarariman-i, unii probabili posesori ai celor șase valijoare dinaintea alei mele, care, la fel ca mine, după ce ieșeau de la film, urmau să ia un tren către (alt)undeva.
Deși lihnită, decizia de a nu-mi fi cumpărat niciunul dintre snack-urile îmbietoare odată cu biletul a fost cea corectă. Nu se ronțăia (și nici nu s-a până la sfârșitul filmului) nimic, dar asta nu avea cum să fie o surpriză din partea unei nații care nu mănâncă și/ sau nu bea pe stradă. Chiar m-am întrebat pentru cine sau ce or fi snack-urile alea la intrare. M-am gândit la ele cu jind, nu mâncasem nimic, băusem doar o cafea neagră, într-o casă minunată din suburbii, cu palmieri în grădină și priveliște peste oraș, de care mi-a fost tare greu să mă despart. Rătăcisem pe străzile mici ale cartierului cochet, cu ghivece cu flori la intrarea fiecărei case, cu echivalentul unor cofetării cu delicii pe care mi-a fost foarte greu să le evit, sub un cer ca de sticlă și un soare orbitor, genul ăla de lumină pe care numai în partea asta de lume o poți găsi în luna ianuarie, că nu degeaba e Orient. Din multe puncte de vedere, faptul că afară se simțea mai degrabă ca un sfârșit de martie ar fi trebuit să fie îngrijorător, aveam impresia, la fiecare colț, că voi da peste un cireș înflorit, atât de primăvară părea.
Nu a mișcat nimeni
În aceste condiții, cu atât mai mult m-a năucit întunericul perfect al sălii de cinema, atunci când s-a lăsat.
Spectatorii au reacționat foarte bine când Paul Negoescu a apărut pe ecran, într-o înregistrare de tip Zoom – moment în care mi-am dat seama că discuția de a doua zi nu avea să fie cu echipa filmului –, spunând în engleză că îi roagă pe cei cărora le-a plăcut filmul să scrie despre el pe rețelele sociale, iar celor care nu le-a plăcut, să mintă. Nu s-a râs decât puțin, dar a fost bine și așa. Faptul că în timpul filmului propriu-zis nu a mai făcut-o nimeni m-a constrâns și pe mine să o fac doar în pumni, în surdină sau pe dinăuntru. Mi-am dat seama că, fără anumite coduri culturale, fără să prinzi efortul actorilor de a vorbi doar cu accent moldovenesc sau alte detalii de genul, filmul poate fi perceput exclusiv ca o dramă.
Subtitrările mi s-au părut bune, dar recunosc că nu stăpânesc japoneza foarte bine, iar în scris înțelegerea mea e și mai limitată. Deși n-a trecut decât vreo juma de an de când nu mai locuiesc în Japonia, constat, pentru a doua oară, că țara asta are o limbă pe care o pierzi cu o viteză uluitoare. Mai ales când încerci să înveți o alta, ai zice vecină, doar că posesoare a unui alfabet fără nicio legătură cu cel japonez și a unui vocabular cam tot așa.
De la un punct încolo, m-a prins filmul mult prea tare ca să mai țin cont de unde eram sau să fi fost atentă la oamenii din jurul meu și reacțiile lor. Este incredibilă puterea asta a cinemaului, de a te absorbi în lumea lui în așa măsură, atât de intens, încât să nu mai conteze spațiul și timpul. Nu mai vedeam nici măcar subtitrările și uitasem complet de fusul orar. Mi-am adus aminte abia la sfârșit, când lumea a stat până la ultimul rând alb pe fundalul negru al genericului și încă minute bune după ce s-a aprins lumina, dar asta e ceva ce japonezii fac oricum, ceva ce ne uimise și atunci, la primul film văzut cu Horea la Tokio, cu un ciclu zodiacal chinezesc în urmă – pentru că, ce să vezi, eram tot în Anul Dragonului și de data asta. Nici atunci, nici acum nu a mișcat nimeni, nu s-a auzit niciun sunet, nicio fojgăială de nerăbdare.
Când am ieșit în hol, m-am poziționat lângă casa de bilete, așteptând să pot ajunge la doamna care îmi dăduse jetonul galben în schimbul valizei. Oamenii discutau între ei, unii se așezaseră pe băncuțele lipite de pereți, se uitau la posterul filmului pe care tocmai îl văzuseră, comentau instantaneul cu găina – după film, avea alt sens; așa cum, tot in hindsight, mi se pare că decodez altfel alăturarea cu posterul filmului Blue Velvet și faptul că au rulat aproape în același timp și spațiu, având în vedere moartea recentă a lui David Lynch.
Am uitat de jeton și am stat vreo jumătate de oră, până a plecat toată lumea, în afară de personalul cinematografului. Mi-am amintit că îmi dorisem să trec prin experiența asta de când un alt prieten și scriitor din spațiul româno-nipon, Tettyo Saito, m-a dus într-un centru de închirieri de filme din Tokio și mi le-a arătat pe toate cele românești. Le văzuse, împreună cu multe altele. Mi-a explicat cum și de ce l-au influențat în așa măsură încât nu numai că a devenit singurul critic de film românesc din țara lui, dar ne-a și învățat limba, a și scris pe diverse platforme de literatură contemporană. Recent a publicat o carte de succes despre toate acestea, dar în japoneza nativă. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat fără primul film românesc pe care îl văzuse, în regia lui Corneliu Porumboiu, Polițist, adjectiv, dacă bine îmi aduc aminte – dacă nu, iartă-mă, Saito-san.
Până când presiunea unei întâlniri la o altă mare gară a apăsat prea tare, mi-a plăcut să mă bălăcesc în senzația aceea de bine, în toată atmosfera amestecată cu gândurile mele și bucuria pură pe care am simțit-o de multe ori la Tokio, dar niciodată după vizionarea unui film românesc; m-am bucurat de parcă era al meu.