Grafo Dragoș
Primul gest definitoriu pe care îl consider foarte important în formarea mea a avut loc în balconul palierului căminului de nefamiliști unde locuiam cu familia, patru persoane într-o singură cameră. La insistențele mele copilărești de a avea un telefon dintr-o revistă catalog, mama mi-a decupat acel telefon din pagină, l-a lipit cu aracet pe o bucată de lemn și astfel, cu povestea potrivită, eu reușeam să apelez frecvențe internaționale timp de zile întregi. Acea magie de a transforma materiale simple în obiecte am văzut-o și la tatăl meu, care era foarte priceput să repare electronice, să sudeze cu autogen, să construiască sau să îmi arate cum poți direcționa formarea unei plante prin palisare.
Așadar începuturile mele în ale exprimării vizuale au debutat foarte naiv prin a demonta carioci în așa fel încât să le scot miezul pentru a desena cu o linie mai groasă decât vârful acestora. La ce aveam acces la începutul anilor 2000 în universul meu, la periferia orașului Iași, nu existau magazine de specialitate, așa că îmi facem markere din tuburi de cremă de papuci, striveam cartușe de imprimantă folosite pe care le combinăm cu tușuri și pigmenți în căutarea celei mai rezistente cerneli și care să nu usuce bureți de markere improvizate. Cel mai mult îmi plăcea să desenez cu markerele, să am contact direct cu suprafață. Și acum am rămas cu ideea că pictatul e doar o mângâiere a unor fire de o suprafață și îi apreciez foarte mult pe cei care au răbdare să treacă prin acest proces tandru.
Când am aflat de existența internetului, căutăm obsedant imagini cu litere stilizate pe care le exersăm pe caiete, acasă, în tramvaie și în timpul orelor la școală, strângeam bani de alocație împreună cu prieteni să dăm comenzi de câte un spray fiecare. Nu înțelegeam ce înseamnă neapărat această obsesie, așa că am căutat în vestitul DEX din casă și m-am oprit la cuvântul grafomanie, despre care am aflat că înseamnă tendință patologică (pe care eu am considerat-o un atribut) de a scrie mult și fără rost, așa că mi-am însușit acest nume de Grafo, care a rămas parte din identitatea mea și 20 de ani mai târziu.
În anii 2010, când orașul oscila între nostalgie și modernizare forțată, arta stradală nu era încă legitimată cultural, astfel că am început să văd mai degrabă loc de intervenții în spațiul urban în loc de degradare. Îmi cer cu această ocazie mii de scuze celor pe care i-am deranjat cu pasiunea mea. Ulterior am avut oportunitatea de a studia fenomenul și de a aduce un impact pozitiv asupra comunității locale prin diferite proiecte de reabilitare.
Am reușit să regenerăm în mod real spații din Iași
Cu ajutorul enorm din partea părinților, am studiat la Școala Populară de Arte „Titel Popovici” timp de cinci ani, am făcut Liceul de Artă din Iași „Octav Băncilă”, la secția de grafică, unde am fost la olimpiada națională de grafică și am primit prima mențiune. Imediat cum am împlinit 18 ani m-am angajat la un studio de jocuri pe Android, ulterior am lucrat la o editură. Mai apoi am vânat ocazia de a pleca în Anglia, la Universitatea din Staffordshire, unde am dobândit distincția Summa cum laude pentru diploma de licență în domeniul științelor Game Design, completând ulterior cu masterul în Design de produs la UNAGE.
Am coordonat și m-am implicat masiv în pictarea fabricii abandonate Moldomobila, prin proiectul The Gathering, inițiat de mine și câțiva oameni foarte dragi. În fapt, alături de ei, la scurt timp după aceea, am pus bazele asociației Artipic, ca membru cofondator, ce a însemnat pentru mine mai mult un instrument, nu un scop. Am activat trei ani împreună, timp în care am reușit să regenerăm în mod real spații din Iași prin ateliere, artă stradală și activități adiacente, fie ca vorbim de centru, cartiere periferice sau sate vecine.
Personal consider că unul dintre cele mai importante proiecte este Pasajul „Octav Băncilă”. Este vorba despre un proiect care s-a desenat timp de 2 ani, un proiect care nu înseamnă doar o colecție de picturi mari pe niște picioare de pod, ci este o intervenție care a schimbat modul în care oamenii se raportează la acea parte din oraș. Am lucrat luni întregi cu comunitatea locală, nu din considerente social-artistice, ci pentru că înțeleg că arta care ignoră contextul este doar decor scump.
Așa înțeleg eu lumea contemporană
Între timp m-am distanțat considerabil de graffiti, tagging și street art, datorită accesului facil la software-uri dedicate artelor grafice, urmărind în timp mai degrabă cum să materializez concepte vizuale în experiențe sau instalații artistice. Când cineva mă întreabă „cu ce te ocupi?”, răspunsul depinde de momentul în care mă prinde – astăzi pot să fiu în fața ecranului editând o imagine sau construind un concept de instalație artistică, pentru ca mâine să fiu găsit în timp ce pictez un mural sau să ajut cu ziua într-un atelier de sculptură, iar la finalul săptămânii pot ține un atelier despre interacțiune și video mapping sau să fac poze la antene prin împrejurimi. Toate astea nu sunt joburi diferite, sunt aspecte ale aceleiași căutări, compoziția, narațiunea și relația cu publicul.
Lucrez multidisciplinar pentru că așa înțeleg eu lumea contemporană – hibridă, fluidă, refractară la categorisiri. Nu am ales această abordare ca pe o strategie de marketing artistic, ci pentru că altfel nu pot să mă exprim complet, deși pasiunea mea eternă va rămâne grafica.
Ceea ce îmi propun cu adevărat este să continui să fiu util – comunității artistice locale, studenților, orașului. Să fac artă care să deschidă conversații noi, nu să confirme ceea ce oamenii știu deja despre artă. Să contribui la dezvoltarea unei culturi urbane în Iași care să fie și contemporană, și conectată la contextul local, iar atelierul meu personal este locul unde toate aceste experiențe se cristalizează.