Sorina DĂNĂILĂ

Dacă ar mai fi la modă lectura unor povești ca cea a lui Mihail și a Nicetei, din romanul Tainele inimii al ștrengarului Kogălniceanu, nici nu ne închipuim ce multe descoperiri insolite am putea face, despre obiceiuri, întâmplări și oameni, desigur desueți, dar plini de un anume farmec, pudrat cu parfum discret de flori presate. Descoperiri despre cei ce au fost înaintea noastră și ne-au făcut să fim ceea ce suntem. Descoperiri, de pildă, precum cea a unui anume Felix. Un vestit cofetar ieșean, de fapt italian sadea. Cu patronimul Barla (pe care rogu-vă să nu-l preschimbați în Bârlă!), despre care Kogălniceanu vorbește sprințar și colorat în romanul său mai sus pomenit.

Cu nume predestinat să dăruiască fericire, desăvârșit Procope al Iașului, Felix ține o cofetărie de adevărat maître artisan. Așezată în coasta palatului sturdzesc de pe Ulița Lozonschi, dar cu deschidere către mondena Uliță Mare, e elegantă strașnic, așa că „Iașii nu va mai avea nimică de pizmuit luxului cofetăriilor Parisului și Vienei”. Nu e de mirare, deci, că, în fața galantarelor ei, așteaptă atât de multe trăsuri cu duducuțe și ofițeri, încât se oprește de-a dreptul „comunicația orașului întreg”. Cât despre plăcerea înfruptării din delicatesele domnului Barla, nici nu mai încape vorbă. Situațiunea este complicată, căci „societatea e așa de numeroasă, că gustătorii nu-și pot apropie lingurița cu înghețată la gură”.

Faima afrodisiacă a dulciurilor

Măi să fie, oare de ce piemontezul Felix, cofetar ieșean, o fi fost atât de vestit? Cu siguranță pentru că, mai înainte de toate, înlocuiește, în rânduielile societății capitalei, niște vechi obișnuințe gurmande fanariote cu nemaivăzute și rafinate gusturi apusene. Italienești, dar și franțuzești ori vieneze. Millefeuille, Tortă Richard ori Linzertorte și Tag und Nacht. Dar mai ales panna cotta, sfogliate, cannoli, panetone, gelato, tiramisu. Doamne, numai cât le enumeri și simțurile ți se trezesc dintr-odată. Dacă frumoasele ieșence ar fi știut, în plus, și povestea erotică a vestitului Tirami sù – Trage-mă-n sus! și a faimei sale afrodisiace, probabil că în fața cofetăriei lui Felix coada chiar nu s-ar mai fi sfârșit niciodată.

Unde mai pui că același cofetar ieșean „a introdus în Moldova”, spune Kogălniceanu, „biscotele, lisele, pastilele, dragelele, pralinele, marțipanele, caramelele, orjatele, limonadele și înghețatele… Domnul Felix Barla a introdus, în sfârșit, … toată literatura zahărului. Judecați, dar, din ce barbarie” i-a scos pe moldoveni acest îndrăzneț italian.

Și vin, atunci, și vă întreb. Oare zaharicaua Nicetei menită dandy-ului Mihail din romanul Tainelor inimii – o inimă, cum altfel, străpunsă de două ace în loc de săgeți – nu va fi fost una ce purta semnătura vestitului artizan? Și-apoi, chiar de va fi venit de la concurența domnului Felix, adică de la Passini, cu napolitanele și fondantele sale glacées, sau de la Melcon, cu covrigeii lui de zahăr, să fi fost oare cofetura cu pricina chiar atât de odioasă și dezgustătoare, așa cum se plânge tânărul pretențios? Sau mai degrabă Kogălniceanu cel pofticios și nesătul o fi mâncat până la urmă inimioara, în ciuda călătoriei până la dânsul în sânul unei mesagere păcătoase, cu damfuri vrăjitorești?

Sigur e că, mai târziu, la vremea când doamnele din viața istoricului și omului nostru politic se numărau cu sutele (gurile rele vorbesc chiar de vreo 700!!), Kogălniceanu avea cont deschis la cofetarul Felix – „chiar eu, care mă ocup cu biografia sa, vă mărturisesc că îi sunt dator și că nu știu când îi voi putea plăti”. Și-atunci, nu-i așa că am putea și noi presupune insidios și răutăcios, așa cum fusese și el cu Niceta cea naivă și ingenuă – câtor cocoane le va fi făcut el oare înflăcărate daruri dulci, dintre care unele sub formă de inimi cam… triviale și lipsite de distincție, dar taaare gustoase? Câtor și câte oare să fi fost ele, de nici măcar nu le mai știa ține socoteala?

Mănâncă confeturi şi îngheţată pe datorie

Oricum, bietul cofetar ieșean pare că în zadar „se mânie, se roșește, numește pe datornici gogomani; născuții de la Gogomănești fac urechea surdă (vă rog să remarcați încă o dată cât e de franțuzit gogomanul nostru care traduce mot à mot expresia faire la sourde oreille), mănâncă confeturi și înghețată pe datorie și plătesc când n-au alta a face”.

Așa povestește aristocratul și închipuitul iubit al Nicetei de altădată, Mihail Kogălniceanu din Gogomănești. Autor, însă, alături de amicul Negruzzi,și al primului rețetar românesc, apărut în 1841, 200 rețete cercate de bucate… În care, probabil tocmai pentru a nu mai cădea în păcatul vreunor rețete nedemne de vremile cosmopolite pe care Moldova le trăia din plin, îl regăsim pe tânărul cel educat la pensionul Lincourt vorbind de sufle, consome, au cotton sau papiloturi, adicătelea de rețete numite ca fiind franțuzești.

Și, colac peste pupăză, pardon, par dessus le marché, probabil pentru a scăpa de datoriile de la Barla, prietenul nostru învață și ne învață cum să facem, în căldura tainică și înmiresmată a cuhniilor personale, „budincă de ciocolată, budincă de café, învârtită de ciocolată, torturi, scoarțe ori bezele”. Și – cine știe de unde o fi aflat-o sau sustras-o fraudulos – prima rețetă dezvăluită la noi de „înghiețată”, un gelato autentic! Cu lapte, zahăr și ou, care apoi se toarnă „în calupt”.

À se lécher, mon cher, les babines, n’est-ce pas?

Post Views: 132