Valeriu GHERGHEL
Să citim acest pasaj din Castelul lui Franz Kafka (prima ediție a romanului s-a tipărit în 1926):
„Frieda stinse lumina electrică și K. se pomeni cu ea alături, sub tejghea.
– Iubitule! Drăguțul meu! șopti Frieda, fără să se atingă însă de K.
Stătea întinsă pe spate cu brațele desfăcute, ca într-o sfârșeală din dragoste; de atâta voluptate timpul i se părea de bună seamă fără sfârșit și cânta, mai mult în suspine, un cântecel oarecare. Văzând că el rămâne tăcut, dus pe gânduri, tresări speriată și începu să-l smucească apoi ca un copil, spunându-i:
– Hai, vino, aici ne sufocăm.
Se îmbrățișară, trupul ei puțintel ardea sub mâinile lui K., se rostogoliră cu câțiva metri mai încolo, într-o inconștiență din care K. încerca mereu să se smulgă făcând eforturi zadarnice, se loviră cu un zgomot surd de ușa lui Klamm și apoi rămaseră culcați în micile băltoace de bere și în alte gunoaie răspândite pe podea. Acolo petrecură ore întregi, ore de răsuflare în comun, de bătăi de inimă comune, ore în care K. avea mereu senzația că se rătăcește pe meleaguri străine sau că a ajuns atât de departe ca nimeni înaintea lui, într-o străinătate unde nici măcar aerul nu avea vreun component din atmosfera de acasă, unde trebuie să te sufoci de înstrăinare și unde, împresurat de tentațiile ei absurde, nu poți face totuși altceva decât să mergi înainte, să rătăcești mai departe”
(Castelul, traducere de Mariana Șora).
Inițial, am vrut să transcriu mai multe pasaje din autori diferiți și să fac o comparație. Voiam să arăt că îndrăzneala „erotică” a scriitorilor a crescut treptat, până la scenele de sex fierbinte din romanele și poemele de astăzi, până la franchețea cinică a lui Philip Roth și a altora, o banalitate, de altfel. De aici și titlul însemnării de față.
Dar citatul din Kafka este destul de lung pentru un mic articol și nu vreau să-l cenzurez. Scena erotică și-ar pierde astfel tot farmecul. Las celelalte fragmente pentru o altă ocazie… Să nu uităm. Kafka scria în 1923-1924, în anul de dinaintea morții, când stătea mai mult în spital.
Exista, firește, încă din Antichitate, o literatură erotică, sau, mai exact, una cu scene erotice, prezentate îndeosebi sub aspectul lor comic (sau pitoresc). Numai la ea mă refer aici. Să ne gândim la Satyricon, la Măgarul de Aur, la romanele de la începutul modernității. În opinia unor exegeți, aluzii erotice ar exista până și în Cântarea cântărilor…
Dacă nu ținem seama de literatura pornografică, unde totul este spus direct, fără perdea, încă de la început (vezi Teresa filosoafa ori narațiunile lui de Sade), în romanul burghez descrierea erotică evoluează treptat de la aluzie și metaforă la literal. Prozatorii trec de la castul sărut la îmbrățișare, de la îmbrățișare la copulație, de la copulație la perversiune. Inhibițiile dispar abia în anii 60…
Îndrăzneala se cucerește, așadar, pe măsură ce morala societății devine mai permisivă. Într-un fel scrie Jane Austen despre dragoste, în alt fel Flaubert și în cu totul altul Ian McEwan. Nu spun cine știe ce noutate. Nici nu-i nevoie. Cititorul și-a făcut deja o impresie. Mă întorc la fragmentul din Castelul lui Kafka.
Observ, mai întâi, că episodul este relatat de un narator omniscient. Cu toate acestea, doar K. are parte de atenția povestitorului. Aflăm ce gândește, ce simte, ce visează etc. În schimb, nu știm prea bine ce trăiri are Frieda. Numai bărbatul există ca subiect (ce-i drept, pasiv). Frieda, nu.
Femeia are inițiativa acuplării (este o ființă instinctivă), bărbatul se lasă cucerit. El calculează. Nu o iubește de fapt pe Frieda. Profită. Mai mult: în timp ce Frieda se apropie de el, mintea lui K. se îndepărtează, rătăcește. În episodul transcris de mine, identitate sigură nu are decât bărbatul. Numai K. știe bine ce face. Identitatea femeii rămâne în vag. Inițial, Castelul a fost un roman la persoana întâi. Naratorul era K. Acest fapt ar lămuri, poate, atenția aproape exclusivă de care beneficiază protagonistul.
În al doilea rând, ar fi de notat cadrul mizer, „antipoetic”, în care se petrece îmbrățișarea amanților: sala unui han, gunoaiele, bălțile de bere, mirosul acru…
În al treilea rând, aș menționa reticența lui Kafka. Descrierea propriu-zisă a actului sexual durează foarte puțin: „Se îmbrățișară, trupul ei puțintel ardea sub mâinile lui K., se rostogoliră…, se loviră…”. Atât. În definitiv, frumusețea întregii scene constă mai ales în puținătatea cuvintelor.
Cu siguranță, orice cuvânt în plus i-ar știrbi interesul.