Bogdan CREŢU
Există lucruri pe care nu le știi și lucruri pe care refuzi să le știi. În al doilea caz, ceva tot știi despre ele. Pe mine noul nu mă fascinează, mai degrabă mă face suspicios. Reacționez făcând un pas înainte și mijind ochii. Întâi trebuie să înțeleg, după aia am să și aflu. Nu sunt reflexe de om care îmbătrânește, așa am fost mereu. M-am aruncat cu capul înainte în situații care păreau și unele chiar erau imposibile sau perdante, dar nu am cedat la ce mi s-a părut oricum inevitabil. Am fost, în anii ’90 (mint: am amânat până-n 2002), ultimul dintr-o gașcă de tineri cu ifose și chiar veleități scriitoricești care și-a achiziționat un computer (primele articole și prima carte, cea despre Vișniec, mi le-am scris cu pixul); am fost printre ultimii care și-a luat telefon mobil (un Erikson care pierdea semnalul și care mă irita teribil). După ce am cedat, evident că am profitat de toate avantajele, dar am observat cum ușor-ușor memoria mi s-a externalizat (acum abia de reușesc să recompun propriul număr de telefon), cum scrisul mi s-a lăbărțat (pentru că mâinile pe tastatură țineau mai prompt ritmul cu creierul și asta nu e neapărat bine, pentru că fugi după prima fentă, nu te mai uiți la ce scrii decât după ce termini). De citit, am făcut-o însă cu creionul în mână, subliniind, făcând indexuri labirintice la finalul cărților, pe care numai eu le pot folosi și nu mereu. Da, am profitat din plin și de timpul pe care documentul electronic ți-l economisește, ducându-te direct la țintă. Dar, până la urmă, ce naiba am făcut cu tot acel timp așa-zis câștigat?
Știu precis că am învățat enorm stând câteva săptămâni și luni în câteva biblioteci din Paris, cu acces la raft, căutând câte o carte despre imaginarul medieval, despre bestiarul moralizator și descoperind zeci de volume pe aceeași temă, aranjate alfabetic și tematic: am avut impresia că m-am rătăcit și am nimerit fără să merit în paradisul lui Borges. Și pentru Paradis nu există scurtături. Vorba Micului Prinț: „Dacă o iei de-a dreptul, n-ai cum să ajungi prea departe”.
Sunt montaniard: am o mare satisfacție când mă aflu la capătul unui traseu dificil, pe care l-am străbătut luptându-mă cu mine, cu rezistența fizică, depășindu-mi așteptările, învingându-mi ezitările, slăbiciunile. Nu aș avea pic de bucurie dacă m-aș putea teleporta direct în vârf, aș rata esența: drumul, proba propriu-zisă. De-asta caut să ocolesc tot ce mă poate „ajuta”: drumul în sine e aventura. De aici învăț. Nu sunt naiv: știu bine că foarte curând voi ceda. Deocamdată îmi mai permit să mă alint. Nu vreau să devin un îmbâcsit, un prof prăfuit, la care să se uite studenții cum ne uitam noi la dascălii, unii dintre ei buni, care nu știau nici să deschidă un computer. Sau la scriitorii care credeau că internetul e năpasta absolută. Nu sunt atât de prost încât să nu-mi trăiesc epoca, așa cum este ea, cu toate provocările ei. Dar deocamdată prefer metoda „clasică”: nu încredințez niciunui soft sarcina de-a-mi face o parte din muncă. Știu că ar face-o mai bine, dar eu sunt atașat de erorile mele, învăț și din ele. AI-ul mi se pare un instrument extraordinar, dar pentru o minte deja așezată, formată. A mea încă nu este!