Ioan Alexandru TOFAN
În mod clar, cărțile cu ilustrații. Abia mai târziu, citindu-l pe Walter Benjamin, am înțeles fascinația pentru astfel de cărți în care, de fapt, textul nu face altceva decât să însoțească imaginea. Și, pe alocuri, chiar să o sărăcească. Ilustrația unei cărți conține mai mult decât cuvintele, pentru că ea deschide calea către o lume fantastică, inepuizabilă, pe care copilul o percepe direct, în continuitate cu formele și culorile lumii reale. Și dintre toate cărțile cu ilustrații, două în special: Cipi, acest pitic uriaș, de Fodor Sandor și ilustrată vesel de Livia Rusz și o ediție din Făt-Frumos din lacrimă ilustrată de Marcela Cordescu. Pe ultima o deschideam cu infinită frică pentru că personajele, întunecate și lungi, părăseau la un moment dat paginile și își duceau umbra peste tot în casă. Și lupta cu spectrele cărții începea.
Nu aș ști să spun când am ajuns în punctul în care lumea magică a ilustrațiilor (despre care aminteam mai sus) mi s-a închis. Presupun că atunci lecturile mele și-au schimbat chipul și, în parte, a început să le macine dezvrăjirea care continuă și astăzi. „Căzând în timp”, am început să citesc sistematic, după liste, curente estetice sau spații culturale. Ca orice adolescent care crede că lectura va fi substanța întregii sale vieți, am pornit așadar de la identificarea unor „eroi” ai cititului. Curând am dat peste Romanul adolescentului miop, de Eliade și peste arhetipul său, Un om sfârșit, de Papini. Din ele, am învățat cum se citește și de ce nu eram pregătit de asceza copleșitoare despre care era vorba în cele două cărți. Ca orice întâmplare a adolescenței, și cele două lecturi vorbeau mai degrabă despre imposibilități și limite decât despre așezările cuminți în rândul obișnuințelor vieții.
Norii, de Petru Creția. Nu numai pentru că este atât de frumoasă, ci și pentru că te face să o deschizi în neștire. Or, tocmai asta caută și cel care dăruiește cărți: ca darul său să capete, în mâinile în care ajunge, permanență. Norii este o carte de neuitat, un îndreptar de privit cerul și, prin felul în care sunt legate cuvintele în paginile ei, o sărbătoare. Fără să deschidă înțelepciuni ultime, ea reușește să permanentizeze bucuria și, în mod neașteptat și neînțeles, să facă loc larg speranței.
Cartea celebră necitită:
Cartea de pe noptieră (ce recitiți adeseori):
Jurnalul fericirii de Steinhardt. La fel ca și Norii lui Petru Creția, este inepuizabilă. Într-un fel diferit însă, pentru că Jurnalul devine un acompaniament intim într-o măsură mult mai mare. Dialogul cu el seamănă cu lectura Patericului, doar că lasă loc și luptei, dezacordului sau răzgândirii. Citind cartea lui Steinhardt, credința ca fapt cutremurător și ultim al vieții devine accesibilă și plauzibilă. Pare că îndărătul ei stă o singură condiție: aceea de a nu fi prost. Or, ca o divagație ludică: noptiera este cu siguranță piesa de mobilier cea mai nimerită să găzduiască această carte. Între toate „lemnăriile” din casă, ea păstrează pe de o parte o cochetărie burgheză, e chic (ca un argument inteligent și plin de umor din Jurnal), dar îndeplinește și funcția teribilă a unui prag dintre lumină și întuneric. Pe ea sunt selectate lucrurile care, de peste zi, rămân să înlesnească trecerea în noapte. Cu siguranță, o carte despre posibilitatea credinței este unul dintre ele.
Cartea momentului:
Nu cred că există așa ceva, pentru că refuz să văd literatura ca pe o formă de marfă. Sau ca pe un produs al actualității. Știu că poate nu am dreptate, dar totuși cred că expresia „piață de carte” este mai degrabă un mod al pieței de a se împodobi pe sine mai mult decât e cazul. Cartea nu ține, cred, de moment, de ifosele cititorului sau de „situațiune”. Ea este pentru mine, în chip romantic, inactuală și stingheră printre celelalte lucruri.
Cartea discretă pe care vreți să o faceți mai cunoscută:
De câțiva ani, îngrijesc la editura Junimea o serie de autor Marin Tarangul. Atât cercetarea în arhiva păstrată la Colegiul „Noua Europă” din București cât și organizarea textelor în vederea publicării sunt adevărate împrospătări ale minții. Ceea ce scrie Tarangul nu este ușor de citit: este dens, labirintic și livresc. Tocmai de aceea lumea nu prea se apropie de cărțile lui și tot de aceea ar trebui să o facă. Paginile despre icoană, despre canonul minții sau despre privire, eseurile de istorie a artei sau de teologie, critica literară sunt, cu o formulare a autorului lor, „predici profane pentru dezmorțirea minții”. La sfârșitul lor, simți că ai biruit gândul, că ai înțeles lucruri esențiale. Așadar, cărțile din seria de autor Marin Tarangul.