„Câmp de ape, muzică de stele…”

Mircea V. CIOBANU

Ilie Motrescu, Opera poetică, ediție de Ștefan Hostiuc și Arcadie Suceveanu, Cernăuți, Editura Druk Art, 2022

Cernăuțean stabilit de multă vreme la București, Ștefan Hostiuc e unul din­tre cei mai neobosiți cercetători literari din cartierul spiritual (pe timpuri, îți ve­nea să zici: din ghetoul spiritual) al nord-bucovinenilor înstrăinați. Și – lu­cru demn de remarcat, deoarece de aici vin tex­tele relevante, scrise cu nerv – pe toate le face nu doar din datorie, ci și cu pa­siune. Nici nu ți-l imaginezi altfel, decât vorbind cu fervoare despre Cernăuți, despre istoria orașului și ținu­tu­lui, dar, mai ales, despre personali­tă­țile Bucovinei de Nord. Etalează, în acest context, și un acut sentiment de da­to­rie față de colegi, față de pre­de­ce­sori, față de patrimoniu: trăind într-un grup com­pact și izolat de conaționali, bucovinenii au ținut la confreria cul­tu­rală locală. Această susținere reciprocă, Ștefan Hostiuc a deprins-o de la conge­nerii săi Arcadie Suceveanu sau Ion Țîbuleac, Vasile Tărâțeanu sau Ilie T. Zegrea, dar și alți câțiva, toți împreună învățând-o de la magistrul lor, Vasile Levițchi, pro­fe­sorul de la Universitatea din Cernăuți și redactor-șef la Zorile Bucovinei.

Rod al acestei datorii și pasiuni este și volumul Ilie Motrescu, Opera poetică, în­grijit împreună cu Arcadie Suceveanu, „o selecție din volumele postume” și din „manuscrisele poetului”. Autorul e un personaj enigmatic, cu opera cvasi­necunoscută, despre care se știe că „a fost prigonit de securitatea sovietică și a dispărut în împrejurări neelucidate pâ­nă la capăt la vârsta de 27 de ani în peri­oa­da comunistă” (citez din adnotarea căr­ții). Având în vedere tot contextul obscur – la limita absurdului – și inter­dic­ția de a pomeni numele lui Ilie Motrescu (urmând pedepse grele pen­tru cei care încălcau aceste interdicții), cvasianonimatul se transformă în mar­ti­raj, iar martirajul în legendă. Cam din aceas­tă perspectivă, a unui mit literar, cu o atitudine nu doar respectuoasă, ci și pioasă față de un înaintaș, își cons­tru­iește studiul introductiv Ștefan Hostiuc. Un poet romantic, cu deschideri spre expresionism, pe fundalul unui univers social și politic kafkian.

În acest caz, neobositul cercetător nu doar recuperează și valorifică multe dintre poemele protagonistului, ci cons­truiește și cea mai amplă, mai bine structurată și mai bine documentată edi­ție, nu doar complementară celor anterioare, ci și în polemică directă cu unele dintre ele. Există și un mic exces de zel aici, cartea având o Prefață, un am­plu Tabel cronologic, o Notă asupra ediției, corpusul de poeme, Note (și co­mentarii), un Fragmentarium (le spun în ordinea în care apar în carte), un Post scriptum de Ion Țîbuleac și o postfață sem­nată de Arcadie Suceveanu. Blin­da­jul acesta documentar, critic și biobi­bli­o­­grafic se justifică prin încercarea de a construi o ediție exhaustivă, edifi­ca­toa­re în tot ce ține de biografia și de opera poetului: un destin tragic complemen­tat de o poezie vitalistă.

Constatăm, într-o lectură mai cu­rând învolburată și încrucișată decât linea­ră, o evoluție a poetului de la pas­tișarea unor poeți de referință, precum Bacovia (sau, și mai simplu, înregis­tra­rea în caietul de versuri a unor secvențe din poezia înaintașilor, învățând caligra­fia și ritmul pe liniile melodice ale mo­de­lelor), la căutarea propriului stil („Toa­tă lumea doarme/ ochiul meu/ e căscat spre sensuri”); de la dragostea interzisă, de satir seducând vreo nimfetă („Romanițe, sânziene. Iarbă crudă. Buze umede, sâni și coapse crude…/ Glez­­ne de fildeș prin iarbă…”) sau rit­muri de cântec popular („Mândro, tu, cu ochi cerești/ tu nu ești așa cum ești/ întrupa­re din povești,/ ci mai ai în fru­mu­sețe/ și-o podoabă de tristețe,/ semn că fru­mu­sețea-i văl,/ amăgire-n adevăr”), la meditații existențiale („Nu mi-ați văzut o toamnă cu frunze colorate,/ tre­când prin partea voastră sub corn de vâ­nă­tori – neliniștită ceată de ciute speria­te,/ du­cân­du-se spre zarea albită de nin­sori?”). Un neoromantic convertit în expresio­nist (Arcadie Suceveanu remar­ca­se – ca să-mi combată percepția ro­man­tică – „sin­tagme mai frânte”, „ima­gini radi­ca­le, expresioniste”): „Ah, zo­rii!/ Cocoșii aceștia cu pene de soare,/ cum mă spe­rie,/ cum mă surprind vlă­guit,/ prăbu­șit ca un trunchi/ peste râul scrisorii/ cu undă sleită, amară”. Adu­na­te din dife­ri­te cărți (postume) și ma­nu­scrise, caiete sau file disparate, fără o trie­re a poetului însuși, bineînțeles că textele sunt inegale ca tensiune lirică și cons­truc­ție poetică. Dar, dincolo de imper­fec­țiunile cons­truc­ției, o voce inconfun­da­bilă, uneori apă­sată, alteori domoală, străbate în liniș­tea sălii de spectacole po­etice: „Lira ploii/ picură sunete moi…/ Noi, singu­ra­ticii,/ nu mai sfârșim/ dan­sul tăcerii în doi./ De mâine și-ncolo/ în sufletul meu/ vor fi numai ploi…”

Premoniții

Meditațiile – cel mai adesea pro­du­se într-un cadru afișat natural sau în­tr-un templu explicit panteist – adună atât de multe premoniții, încât poetul însuși, cu destinul său tragic, de­vi­ne le­gen­dă: „Toate-ncearcă a-și vedea/ chip frumos în apa mea:/ țara apelor lucie,/ precum mi se-ndeamnă mie/ chipul apelor zbârcit,/ universul s-a sluțit”; „Că­u­tăm, ne căutăm/ ce-am pierdut și ce nu-avem,/ ce-am văzut, ce n-am cre­zut/ printre stele și prin lut,/ în înalt și în stră­fund…/ valul schimbător pe prund”; „De-a pururi/ suntem potopiți/ de ape­le timpului,/ fluviului”; „ce surpă din mal,/ duce pe val/ pe câte unul,/ pe câte unul…” – atât de frecvente, că nu îți vi­ne să crezi că sunt întâmplător evocate.

Această premoniție este încă și mai tare accentuată în unul dintre poemele de referință ale poetului, Cântecul vâsla­șului: „Am cutezat spre larg, de-acum/ mi-s aștrii călăuză și valurile drum/ și-un gând ce semenii/ de pe mal n-o să-l auză./ Câți ani vor fi de-atunci,/ când se prelinse steaua căzătoare/ și mă avea o mamă iubitoare?/ N-am ornic, n-am busolă și nici cârmă./ Ce e-na­in­te?/ Ce-a rămas în urmă?…/ E câmp de ape, muzică de stele/ și-un singur ma­te­lot/ se mai căznește-not/ cu vâsla și cu visul printre ele./ Mi-e teamă?/ Aș! Am cu­te­zat în larg/ cu-o zdreanță de cre­din­ță legată de catarg/ și-un cântec cât nu-s mările de larg.” Iar finalul este pur și sim­plu cutremurător (în contextul poe­ziei, al destinului poetic și al destinului uman): „… Talazurile vremii vin și trec/ și nu mă mai înec,/ și nu mă mai înec…” Cititor rafinat și atent, Arcadie Suceveanu (cel care m-a ghidat în acest univers poetic cvasinecunoscut mie) des­coperea în acest poem – mai întâi – ex­presia unui parcurs inițiatic, afir­mând că poemul „simbolizează odiseea spiritului pe căile inițierii și cunoașterii, în căutarea idealului suprem”. Iar con­tex­tualizându-l și circumscriindu-l des­tinului pământesc al lui Ilie Motrescu, Arcadie Suceveanu conchide: „După enig­matica dispariție a poetului, pre­su­pus a fi fost mai întâi împușcat, apoi dus și aruncat în apele Prutului, poezia s-a relevat altfel cititorului, sfârșitul ei mai cu seamă făcând să fie înțeleasă ca o previziune a propriei sale morți”.

Protagonistul nostru avea toate datele de a deveni poetul emblematic, exponențial, al locului și timpului său, cântărețul – în maniera clasic-modernă a lui Pillat – al Carpaților Bucovinei: „Cu ochiul inundat de-o auroră,/ cu inima-necată în val de dor,/ privesc la bra­zii mei ca la o horă/ purtată-n salt de cetină ușor.// Respir adânc văzduhul de azur,/ slobod un chiot de flăcău tom­natic/ și mă îndemn cu brazii dim­prejur/ să fac ocol ținutului carpatic”. Iar într-un poem pe care Arcadie Suceveanu îl consideră „o mică istorie, concentrată și esențializată, a neamului românesc de la poalele Carpaților”, au­torul își topește exuberant, ca ex­plozie a stării lirice, grandios-existențial, ca stare de meditație sublimă, nietzsche­eană, monumental și expresionist prin ima­ginile arhetipale, blagiene, senti­men­tele: „Sub muntele bătrân și-mpă­durit/ mo­li­zii grei se prăbușesc în mit,/ străbunii mei se prăbușesc și ei/ cu vre­mile de-a valma peste zei.// Și-așa cum vin din coa­me de Carpați,/ se-ntunecă genunea de bărbați:/ scoborâtori din se­meția dacă/ se luptă-aici cu moartea și se-m­pacă.// Până aici veniră să se-n­frun­te/ virtuțile romane cu cremenea de mun­te;/ molizii tari și brazii aici s-au prăbușit/ peste mânia turcului pocit.// Cu brațul vlăguit de grele arme,/ sub muntele acesta Ștefan doarme…/ Sub mun­tele acesta neamul meu/ răsa­re-ntre Pământ și Dumnezeu.” (Semn).

Și tot Arcadie Suceveanu, care este poate cel mai atent cititor al operei, nu va evita nici el o privire contextuală asu­pra acestui fenomen (nu doar destin, nu doar o însumare de texte poetice), iden­tificându-i locul pe firmamentul legen­dei, în constelația cuvenită. Cu o evi­dentă forțare a notei și lărgire a ca­drului de referință: „Ilie Motrescu n-a reușit să se desfășoare pe spații întinse de timp, nici să-și dea întreaga măsură a ta­len­tu­lui. Destinul s-a grăbit să-l așeze în con­stelația poeților morți tineri: Vasile Cârlova, Alexe Mateevici, Nicolae Labiș, Leonard Tuchilatu, Daniel Turcea, Ovidiu Hotinceanu, Aurel Dumitrașcu, Horațiu Ioan Lașcu, spre a perpetua mitul rimbaldian al creatorului trecând meteoric pe cerul poeziei; între timp, poezia a evoluat spre alte forme, viziuni, paradigme. Dar atât cât este, po­e­zia lui Ilie Motrescu are di­mensiunea unui destin și se înscrie ca un punct lu­mi­niscent – monadă de dia­mant – pe harta imensă a liricii ro­mâ­nești din­tot­deauna. Ține de datoria noastră morală să o facem cunoscută și noilor generații de cititori, redând-o cir­cuitului literar de azi cu atenție și devoțiune”.

Or, din tot volumul se desprinde ca evidență rolul formator al poetului dis­părut, care a devenit reper paradigmatic (ca autor, dar și ca prezență în viața culturală a epocii) pentru succesorii săi. Cam acesta e rolul personalităților de­ve­nite legendă. Apelând la sprijinul cole­gilor și prietenilor (un amănunt com­ple­mentar: redactorul tehnic al cărții, alias paginatorul acesteia, un profesio­nist al acestei meserii, este Marian Motrescu, nepot al autorului/ protago­nis­tului ediției), Ștefan Hostiuc face mul­tă lumină în ceea ce s-ar numi (lite­rar, juridic, politic, cultural) „cazul Motrescu”. Cartea este un bun instru­ment pentru cei care vor studia opera poetică și tot contextul cultural în care s-au format bucovinenii înstrăinați în 1940, dar și o ofertă de lectură pentru împătimiții de poezie.