Atenție: relecturile pot să dezamăgească!

Mircea V. CIOBANU

Silvia Caloianu, bingo profesore freud, editura Junimea, 2024

Există o anume nesiguranță funciară în tot ce face Silvia Caloianu. Și asta îi definește cumva poezia. Și, paradoxal, îi oferă personalitate. Pe de o parte, e suficient de curajoasă pentru perpetue aventuri poetice, pe de altă parte, publică rar, operând trieri, nemulțumită de ce se adună. Uneori, îndoielile o urmăresc și după ce lucrurile deja se adună și sunt expuse publicului. Această eternă exigență și nemulțumire de sine îi conturează un chip nostim și inconfundabil.

Doar că toate se desfășoară în chip poetic-literar, aici decepțiile sunt parte a dramei (drama poate fi metaculturală, de ex., căutarea disperată a unei cărți necesare), care (drama însăși) e doar pretext pentru construcția prozaic-lirică: „căutam o carte înnebuneam îmi venea să răstorn rafturile/ pentru că fiecare dintre ele părea să o/ ascundă/ spunându-mi/ atenţie/ recitirile pot decepţiona (vom mai întâlni această imagine: rafturile nu doar sunt deschise lecturilor, ele pot să și îngrădească accesul cititorului! – nota mea, mvc)// de parcă m-aş fi căutat pe mine însămi/ cea de pe când matricea mea/ părea uneori un triunghi al bermudelor// aveam nevoie să mă conving probabil/ într-un mod absolut firesc/ şi destul de politicos/ că suntem una şi aceeaşi fiinţa// nu-i aşa că citeai şi îți venea să urli/ aveam să o întreb// nu-i aşa că de frică nici nu vrei să o deschizi/ avea să mă întrebe ea// dar nu am găsit-o (recitirile pot decepționa). Ceva similar (ca idee generală) sugera Eugen Lungu în Complexul Orfeu: teama de a privi în urmă, de a revizita vechile (proprii) realizări, teama de a nu te decepționa.

Dar poeta este Demiurgul însuși și toate sunt construite cu migala unui Dumnezeu, concomitent irațional, dar și unul al logicii și determinismului. Și, în același timp, un Dumnezeu al jocului dragostei și al întâmplării. Și toate își găsesc justificarea prin probe solide, inclusiv științifice, precum această cuantificare riguros-poetică a realității: „această pură duminică trece prin mine/ printr-un anumit unghi orbital/ întâmplat sau predestinat/ nu am nicio dovadă// un şirag de cuante răspândesc uimiri/ tentaţii frici bruiaje/ în scenă e încă mult loc// ieşirea din materie/ un fel de a spune că spaţiul exultă// momentul meu/ fără nicio abatere de la regulă/ poate fi orice număr întreg/ inclusiv zero// mai trece o duminică prin mine/ un scrânciob din leduri/ o repetiţie” (momentul meu cuantic). „Mai trece o duminică prin mine” e unul din versurile cele mai memorabile pe care le-am citit în ultimul timp.

Programatică – într-un anume sens, aici nimic nu este sigur, constant sau definitiv, dar toate vin din subconștient (nu din inconștient!) – este poezia bingo profesore freud, care a dat și titlul cărții: „un anotimp ultra-nostalgic la semafor/ mă trage de mânecă/ insistă/ îmi vine să îl dau afară din această poezie (reținem și acest amănunt: lucrurile nu sunt aduse în poezie, ele sunt acolo din oficiu, problema e: le lăsăm sau le eliminăm, dacă sunt balast, precum bucățile de marmură în plus, inutile într-o viitoare sculptură – nota mea, mvc)// îmi leagă şireturile/ strâns/ de câteva ori/ îmi zice hai treci strada// însă eu nu mă văd nu mă simt nu mă prefac/ hălăduiesc undeva prin aer/ e o hipnoză care nu se referă la vârstă// sun un prieten întreb ce mai ştie de mine/ repet întrebarea// bingo profesore/ de nu existam nu căutam confirmarea// freud zâmbeşte cu îngăduinţă vădită/ şi închide registrele”. Raportarea la autoritate se face și ea prin același exercițiu ludic și estetic, din interiorul poeziei, nu de deasupra ei.

ultima foaie

Există și un alt gen de autoritate, una absolută. Cu toții (mai exact: fiecare) învățăm ceva de la trecut (în sens transistoric), învățăm de la părinți (și aici: în sens absolut, transcendent). Important e să nu ne scape niște învățăminte esențiale. Cartea Silviei Caloianu (povestea lirică), de altfel, începe cu un vis cu tata, personaj-reper care, după ce aduce în familie flori, „multe flori”, verifică poșta și aruncă la coș toate paginile ziarelor cu povești inventate de propagandă despre „cincinale” și alte planuri mărețe, lăsându-și doar ultima foaie, cea cu partida de șah Fisher – Spasski. Lecția asta e: „când mă trezesc încerc să mă bucur de toamnă/ blochez o vreme urâtă/ click-click/ salvez ce merită a fi salvat/ restul dau la coș/ ca tata” (ca tata). Poezia va avea ca pandant sau ca texte complementare nu doar poeme evocatoare precum, de ex., mai desenează-mi un căluț, tată. Dar lecția se va proiecta, și, mai curând firesc decât surprinzător, în mesajul poemului de mai sus, despre Freud, aflat la vreo sută de pagini depărtare, care, întâmplător sau nu, a dat titlul cărții.

Mai mult decât în alte cărți ale ei, Silvia Caloianu răscolește în această carte fluxuri de amintiri. Iată o amintire: plimbare cu mama, care o ținea de mână să nu se piardă, iar copila o îndemna să-și cumpere parfum „Krasnaia Moscva”. Dar e pentru babe, îi reproșa mama. Pentru baba-cloanța? Da. Parfumurile mamei, amintirile nostime sau triste cu mama sau cu tata, visele cu mama și cu tata – toate se conturează în realități poetice, în materie condensată care construiește prezentul etern al poeziei. Nu sunt, bineînțeles, toate la fel de dense poetic. Dar din aceste imagini se vor aduna bijuterii care pot să emoționeze uman și să încânte poetic, precum această elegie: „bună ziua mamă nu te speria eu nu vorbesc cu morţii/ mă cred în deplinătatea facultăţilor mintale/ nu cred că mă auzi nu fac spiritism/ nu cred într-o altă viaţă/ dar vreau să îţi spun de aici de la poarta cimitirului/ unde astăzi nu ne-au dat voie să intrăm/ cică e zi sanitară/ bună ziua mamă au înflorit salcâmii”. Aparent abstracte, imaginile conturează o realitate cu adresă precisă, iar concretețea asta reconvertește poezia într-o construcție modernă: „şi măceşul şi macul sălbatic împodobesc şoseaua/ care se numea cândva poltava/ redenumită acum balcani”. Și, imediat, o referință la eternitatea livrescă, un subtil dialog cu clasicii: „eu ştiu că tu nu mă chemi/ în toate visele mele deocamdată se face că mă alungi/ dar până la urmă va fi cum a scris eminescu”, revenind apoi la aceeași imagine cu adresă concretă, la cimitirul despre care se spune că ar fi cel mai mare în Europa (sic!): „cimitirul ăsta îmi pare mult mai întins decât oraşul/ unde iată că mă întorc acum de parcă plutind/ într-o lacrimă halucinogenă/ cu tot cu seminţele de flori cu liliacul nesadit/ şi fără să îţi spun privindu-te în ochi au înflorit salcâmii/ bună ziua mamă” (bună ziua mamă au înflorit salcâmii).

Terfe, terfe!

Autoarea, deghizată în eu liric nostalgic, își amintește, în alt loc (se mândrește că își amintește) că a văzut un primus și o lampă de gaz, știe ce este un război de țesut și un ceas cu pendul, și-l amintește – cine, nu? – pe evreul care umbla prin sate în căruța sa jerpelită și striga Terfe, terfe!, vânzând în schimbul terfelor sineală, baloane sau țuruiece pentru baistrucii satului. Iar amintirile din studenție sunt asociate cu troleibuzele, puține și goale. O amintire lungă cât un poem e legată de o oră de muzică în clasa întâi, când elevii au fost rugați să cânte „fiecare ce știe”. O ploaie de neuitat este evocată într-o secvență din copilărie, o altă amintire e plină de cărțile de sub copacul înflorit. Un întreg poem evocator (intitulat: meșterul manole și bunica olga, merită examinat pentru detaliile riguroase, profesionale) descrie biblioteca închisă a părinților medici, cu multe cărți interzise minorilor, dar și etajerele deschise ale bunicii, o bibliotecă democratică. Apoi biciclete, inscripțiile the beatles și pink floyd pe pereții școlii, realități sovietice și vise de evadare în altă țară… amintirile, ca nostalgii, dar și ca exerciții de exorcizare.

Emoțiile, frustrările, complexele, tot ce adună o personalitate, sunt țesute pe pânza decolorată a memoriilor vagi, care, datorită acestor fluxuri emoționale, se umple de lumini și culori. Cartea se va încheia (nu mă grăbesc, doar că vine timpul… și se termină spațiul) cu o lecție de poezie americană: „ea are 15 ani/ şi o carte în mâini/ eu nu mai spun ce vârstă am dar precizez/ că am pe braţe un laptop// ce carte citeşti o întreb în sfârşit/ selectându-mi o voce mai slabă ca lumina de opaiţ/ oricum o fac să tresară/ zice/ de parcă răbufnind precipitată/ poezie americană/ după care îşi corectează răspunsul/ de fapt nu citesc aşa cum se citeşte că nici nu pot/ e vers liber// şi nu e în rusă/ e o carte care îmi ia respiraţia/ îmi agită gândurile/ mă umple de ecuaţii/ mă tulbură face un haos în mine un Jazz/ mă lasă mută/ mă desfiinţează.” Asta, arta te deconstruiește (remarcați dubla prefixare), te re-face sau, cum zice poeta: „te formatează intervin eu cu un verb învechit pentru mine/ iar pentru ea deocamdată necunoscut// după asta nu vă pot spune care pe care o ia în spate/ cert e că ambele siameze ies din cadru/// eu îmbrăţişând un laptop/ ea o carte” (scenă cu poezie americană).

Cred că asta ar fi soluția ideală pentru o construcție poetică: fluxul de memorii și emoții, dublat de fluxul conștiinței controlate. Altfel spus, exprimarea liberă, dezinteresată poetic, etic, ideologic sau abstract uman, urmată de selecția critică, uneori nu doar riguroasă, ci și capricioasă. Am aplaudat întotdeauna micile bijuterii care ies din acest exercițiu.