Alexandru CĂLINESCU
Presupun că invitația de a participa la acest schimb de idei se datorează reputației mele de „conservator”, reputație de care sunt în bună parte răspunzător eu însumi. În urmă cu câțiva ani m-am amuzat, într-un text, să fac niște considerații pornind de la schema „îmi place – îmi displace”, inspirată, evident (toute proportion gardée), de jocul pe care îl propunea odinioară Roland Barthes („j’aime – je n’aime pas”). La capătul acelui mic exercițiu conchideam că sunt suficiente argumente pentru care aș putea fi etichetat drept conservator (etichetă pe care n-o consideram câtuși de puțin infamantă).
Adevărul este, fiindcă tot suntem la capitolul mărturisiri, că sunt mai degrabă liberal-conservator, atașat valorilor democratice și încrezător în progres, dar preconizând în același timp o anume moderație. Excesele îmi repugnă și sunt la fel de ostil față de extrema dreaptă, cât și față de extrema stângă. Nu profilul meu ideologic este însă în discuție aici. Dacă înțeleg bine, este vorba de a identifica la noi o opoziție între conservatorism și progresism.
Răspund fără ezitare: ea există și nu mă refer la ipostazele ei rizibile, cu susținătorii lui Călin Georgescu pe de o parte și la ideologii de la CriticAtac pe de alta. Voi da un exemplu recent ca să mă fac mai bine înțeles. Semnalarea traducerii în românește a cărții (Religia woke) unui filosof francez (Jean-François Braunstein) a dus la etichetarea (de către un – cu siguranță – progresist) site-ului care își asumase semnalarea drept „fițuică extremistă”, ceea ce induce ideea că respectiva carte e dezgustător de reacționară. A urmat o serie de reacții pro și contra, emise de persoane care, în proporție de 95%, nu citiseră cartea. Pentru progresiști însă nu conta: cuvântul magic „extremist” era suficient.
Interesantă a fost intervenția unui cunoscut și apreciat scriitor: nici el nu citise cartea (declarând, de altfel, că nici nu are de gând să o citească) dar a făcut în schimb o amplă și erudită exegeză a titlului, pe care l-a socotit ideologic eronat, întrucât sugerează că mișcarea woke ar fi similară cu totalitarismul comunist sau cu cel nazist. Ceea ce a prevalat totuși în acele intervenții a fost ideea că volumul cu pricina ar fi o crimă de lèse-woke.
S-a ajuns la un delir
Într-un alt schimb de replici pe aceeași temă m-am trezit, fără voia mea, implicat. Aici este necesară o precizare. Prezentasem într-o recenzie cartea lui Braunstein imediat după apariția ei în Franța. La traducerea ei în românește, editura (Humanitas) a găsit de cuviință să reproducă, pe coperta întâi, o propoziție din comentariul meu: „O analiză riguroasă și necruțătoare a delirului woke”. Ei bine, o poetă a fost deranjată și de afirmația mea, și de ideea editurii. Sintagma „delir woke”, zice dumneaei, „e dubioasă” (alți progresiști ar spune „problematică”). Și mai încolo: „dar sincer, o carte boring și slab argumentată, are o prezentare gen hai să vedem deliru woke chiar n-aș citi”. Bineînțeles că doamna nu citise cartea și, după cum vedem, nici nu intenționează să o facă. Știe însă că e „boring și slab argumentată” (e o carte nașpa, cum spune ea în alte ocazii, gen). Mă întreb totuși cum se poate să nu admiți acest gen de prezentări (pe coperta întâi, pe coperta a patra, în interior, nu contează) care constituie o practică editorială obișnuită. Că despre Religia woke se poate discuta serios o dovedește excelenta cronică (Critica rațiunii woke) semnată de Iulian Bocai în Scena9.
Ar fi foarte trist dacă susținătorii ideologiei woke ar apărea în postura de „progresiști”. De la primele principii, unele justificate și pozitive, prin care se afirma corectitudinea politică s-a ajuns la un delir (repet cuvântul) pe cât de penibil pe atât de comic. Wokismul nu este, de fapt, un progresism, ci o formă de obscurantism, prin negarea realității și a unor adevăruri științifice (nu intru în detalii, citiți cartea lui Braunstein, dar bibliografia e mult mai amplă). Iar conservatorismul nu trebuie nici el redus la ipostazele caricaturale în care se amestecă misticismul, exaltarea tâmpă a trecutului, derapajele legionaroide și respingerea arogantă a influențelor occidentale. Și mai e ceva: atât wokismul frenetic, cât și conservatorismul retrograd au un punct comun: dezolanta lipsă de umor. Ceea ce, pentru admiratorul lui Caragiale care sunt, le face în egală măsură ridicole și nefrecventabile.