Lucian SCURTU

Horia Gârbea, O mașină pentru zburat, editura Neuma, 2025

Zborul a captat imaginația oamenilor cu multe generații în urmă, concretizat prin conceperea primelor mașini zburătoare, desigur, primitive, care să-l imite pe cel al păsărilor. Printre întemeietori (dacă nu chiar întemeietorul) s-a numărat genialul Leonardo da Vinci, care, fascinat de plutirea prin zbor, a inventat ornitopterul, dispozitiv cu aspect de pasăre, capabil a permite înălțarea omului de la nivelul solului. Un asemenea ornitopter, mult asemănător inventatorului italian, este plasat pe coperta primă a noii cărți de poezie a lui Horia Gârbea, O mașină pentru zburat, Editura Neuma, Apahida, 2025. Volumul este segmentat în trei secțiuni relativ conexe: insula fericiților, moara și mașinăria.

Zborul, de asemenea, a subjugat și fermecat fantezia multor căuzași ai artelor frumoase, constituind cu generozitate una din sursele inspiratorii ale acestora. Horia Gârbea, scriitor complex, nu se lasă mai prejos, entuziasmat de „mașina” lui zburătoare, una livrescă prin viziune și provocatoare de plăceri cărturărești, diferită prin originalitate de a celorlalți aspiranți la înălțare, planare, vis sau… scris!

Justificarea mașinăriei inventate (bineînțeles, în imaginarul poetic), modul de funcționare și scopul urmărit este devoalat cu dezinvoltură, în spiritul și prozodia născocitorului arghezian, chiar în poezia omonimă, când zborul devine sinonim visului, iar visul identic acelui angrenaj care ne poate transla într-o lume alta decât cea reală, fie doar și pentru câteva clipe: „Am inventat o mașinărie/ Cu gândul să ți-o dăruiesc ție/ Și, cât de iute, pe unde ești,/ Să înveți să o folosești./ Unii spun că neapărat/ Ar fi o mașină pentru zburat/ […]/ Desigur, poate pluti ori să zboare,/ Dar astea sunt puteri secundare./ Eu am vrut, în tot ce-am lucrat,/ Să fac o mașină pentru visat./ Să intri în ea și-orice lucru dorești/ Să-ți apară în vis, să-l privești”. Constatăm că mașina imaginată are menire maniheistă, fie de a incita fantezia cititorului („Să fac o mașină pentru visat” sau „Să ai ce visezi lângă tine”), fie de a-l convinge că realitatea bate visul („Să nu mai fie doar vis,/ Și să-l păstrezi, cum ți-am zis.”), ca în final să lase fiecăruia libertatea de a opta în lipsa oricărei constrângeri mecaniciste: „Fiecare după cum știe,/ Fără nicio mașinărie”.

gravitatea ideatică disimulată

Cu ajutorul aparatului său, poetul survolează și configurează „insula fericiților”, aparent eden al armoniei, purității și păcii veșnice (catalogată drept „bucuria perfecțiunii”), în realitate, în urma unor reconsiderări lucide & reevaluări radicale (dar numai după invocarea divinității), să se producă metamorfoza opusă viziunii inițiale, declicul care răstoarnă impresia primă, relevând insula nu un topos al serenității, ci unul heterotopic, al amăgirilor umane, al „pedepsiților/ pe ostrovul nefericirii”, tărâm hiperboreean de care fiecare lampadofor a fost indus și sedus, măcar o dată în viață.

Fugit irreparabile tempus este asumat cu seninătate și comprehensiune („nu-mi fac iluzii că am îmbătrânit”), deși o anumită degradare fizică (nu și morală) este sesizabilă și inevitabilă, consolantă de șansa scriptorului de a-și definitiva comprehensiv opera, glosând când cu un înger („nu mă mai apăra/ îi strig îngerului” și „iar îngerul mă întreabă/ de ce ar conta cine ești”), dialogând când cu un arhaic filosof sau evocând personalități universale, de la Arhimede la Dalai Lama sau Deng Xiaoping, de la Eratostene la Gauss sau Spiru Haret. Aparenta simplitate derutează („simplitatea este grea”, ca să-l citez pe regretatul poet Ioan Moldovan), dar accentuează, precum la Robert Șerban, gravitatea ideatică disimulată sub forma unor seducătoare „jocuri” cognitive printre jaloanele semenilor, jubilațiilor, întâmplărilor, amănuntelor, cele care focalizează și reliefează ludic filonul semantic extras din stările de moment ale unui spirit entuziast, corectiv și interogativ.

Până a ajunge la miezul poemului trebuie desfoliat, vers cu vers, întregul, în timp ce autorul, pentru a-și atinge ținta, regizează și legiferează scenarii, situații, anomalii, fie reale, fie închipuite, adevărate labirinturi polifonice care odată cartografiate euristic, redau persuasiv (uneori distorsionat-anecdotic) un adevăr, o sentință, o reflecție indubitabile, de care cititorul, volens-nolens, e nevoit a ține seama. Sub masca inocenței și a jovialității se ascunde un actor grav, neliniștit, ironic, neconcesiv, dispus a oglindi frământările/ mirările cotidiene ale fiecăruia dintre noi, incapabil a le conștientiza sau localiza, și atunci actantul le identifică semnele & sensurile la modul impresionist sau suficient aluziv încât să nu-i sesizezi sentința.

fidel partener de dialog îi este îngerul

Spirit introspectiv și parabolic, Gârbea șarjează, dezinvolt și meandric, evenimentele din preajmă mânat de o anumită sfătoșenie, de unde rezultă contingența și imanența poemelor narative din cea de-a doua secțiune a cărții, „moara”. Sunt celebrate momente și schițe frazate într-o arhitectonică discontinuă, fractalică, onirică (în siajul prozelor dimoviene), axată pe diverse întâmplări cotidiene asociate cu absurdități insolite ori fantezii luxuriante, cele care amprentează mentalul și incită anamneza confesivă în favoarea diversității imaginilor și verosimilității semnificațiilor: redarea la modul diaristic a unei tornade mediteraneene cu urmările ei vag transcendente, o călătorie inițiatică „în căutarea îngerului”, o panoramare a lumii din „dirijabilul gloriei”, asamblarea incertă, din piese aleatorii, a unui mecanism dorit a fi corespondent propriei vieți, derularea haotică, la vremuri de molimă, a unei căruțe plină de „hoituri nespovedite”, extazul oferit de dărâmarea unui bloc și reflecțiile meditative reverberate eului privitor, inconfortul imaginat de huruitul unei mori la fel de inexistente, dar care, paradoxal, „macină timpul, macină viața, macină gânduri”.

Sunt texte cu iz moralizator în care interferează văzutul cu nevăzutul, candoarea cu agresiunea, lentoarea cu apocalipsa, grandoarea cu derizoriul, seraficul cu thanaticul, bizarul cu firescul, ingeniozitatea cu perseverența (mai ales în poemul „un număr de piese”), constatări și analize care îmbinate, precum într-un puzzle, dau imaginea per ansamblu a unei ontologii personale, de dimensiuni impredictibile, cu urmări inspiratorii și viziuni relevatorii: „mi-a plăcut să construiesc mi-a plăcut să dărâm/ îmi place să clădesc îmi place să demolez să pun/ piatră peste piatră când ridic să nu rămână piatră/ pe piatră dacă mă hotărăsc să dobor cărămida e/ prietena mea mă simt bun amic și cu piatra de râu/ cu mortarul dar îmi place la fel de mult să le văd/ prăbușindu-se […] (dărâmături).

Amănuntul insignifiant, anodinul speculat și forat cu mijloace minimaliste ramifică interpretarea și evaluarea propriei identități ghidate spre concluzia finală, una echivocă, cu tâlc sau cu suspansul în balans, permițând cititorului șansa de a le dezlega înțelesul, incertitudinea, alteritatea. Adesea, fidel partener de dialog îi este îngerul cu trăsături și abilități umane („dar și îngerul meu vine pe jos”), invocat neezitant în ipostaze care îngăduie stimularea și ordonarea în subsidiar a unei logici sustenabile esențializării gândurilor, a frământărilor și a imaginilor poetice. E solidar autorului prin prezența intuitivă în exotica „mașină pentru zburat”, una cu locuri rezervate pentru cei dispuși a refuza târârea, nu și zborul, visul, libertatea sau divinitatea, căci se afirmă indenegabil: „l-am văzut pe dumnezeu/ pe malul apei”.

Horia Gârbea, scriitor prolific și polivalent, plasat pe raftul de sus al literaturii române actuale, va fi, peste 10-15 ani, în viziunea lui Ion Simuț dintr-un articol recent, viitor membru al Academiei Române. Așa să fie.

Post Views: 84