A murit Don Quijote fericit?

Cosmin NEIDONI

În urmă cu aproximativ 400 de ani intra pe scena literaturii un personaj a cărui istorie nu a încetat să producă efecte nici până în ziua de azi. Existența cavalerească a lui Don Quijote, căci despre el este vorba, nu a încetat să-și developeze consecințele. Cine este acest cavaler al tristei figuri și cum se explică faptul că opera cervantină a străbătut toate cele 4 secole până la noi fără a-și diminua câtuși de puțin influența?

Fără sminteala lui Don Quijote, fără curajul de a suprapune realității factuale un orizont imaginar, specia noastră nu ar fi evoluat, am fi rămas poate la nivelul sapiens, am fi rămas simpli vânători, zburdând pe o pajiște cu miei sau alergând prin pădure în căutarea unui copac mai înalt sub care să ne ducem traiul în monotona lui placiditate. Don Quijote este mai mult decât un personaj, el a devenit între timp o idee platonică, un crez, o imagine tutelară sub care orice om își poate așeza propriul ideal fără temerea de a fi considerat nebun. În fiecare dintre noi zace nevoia de a crede în partea nevăzută a lumii. Întreaga istorie a ideilor și credințelor religioase stă mărturie pentru sensibilitatea ființei umane în raport cu o transcendență inefabilă, non-rațională, dar dătătoare de sens. Dacă Don Quijote este considerat un nebun, atunci întreaga plăsmuire a minții, dincolo de perimetrul nevoilor elementare, poate căpăta același inconturnabil diagnostic.

Don Quijote nu este doar un Christ spaniol cum l-a numit Unamuno[1], el este, prin asumarea aventurilor sale, un Christ mai accesibil al lumii de azi. Nebunia de a crede în virtuțile cavalerismului și în zănatecele noastre idealuri sunt, grație lui Don Quijote, mai lesne de integrat în mentalul colectiv al lumii postmoderne. Dacă a avea idealuri este ridicol, atunci, prin raportare la cavalerul cervantin, ridicolul nostru nu mai este frapant în ochii niciunui pragmatic. În acest fel Don Quijote preia asupra lui, într-un mod aproape hristic, osânda nemiloasă a unei lumi pentru care singura zeitate incontestabilă este confortul.

Conturul umanității noastre de azi îl datorăm acestui minunat cavaler. Supremația excesivă a raționalului între hotarele pragmatismului de azi înăbușă, fără drept de apel, apetența noastră pentru fantasme și visuri grație cărora suntem încă într-o bună amplasare pe axa verticalității noastre.

Ce anume face ca o carte să fie considerată mare? Între altele, faptul de a-și multiplica neîncetat sensurile, de a se adresa nu doar epocii în care a fost scrisă, ci de a cuceri, în timp, sensibilități și culturi diferite, conținând elemente de universalitate umană, îngăduind hermeneutici și registre de lectură diferite.

Iată câteva posibile registre de lectură a personajului cervantin: Don Quijote nu este ridicol prin cutezanța de a crede în idealuri sau în lumi imaginare. Cea mai gravă inadecvare pare să fie vârsta. Ridicolul, așadar, este dat de discrepanța dintre visuri și vârstă. Credința în ideal, așa suntem învățați, este apanajul inconfundabil al tinereții, iar a te apuca de marile isprăvi în a doua jumătate de viață pare să fie ceva neserios, aduce cu imaginea acelui bărbat trecut de mult de junețe, încăpățânat însă, cu toate motoarele încă turate, să mai creadă într-un curs de dans, într-o nouă cucerire, în faptul că îți mai poate administra un conținut de viață al cărui ambalaj poartă toate semnele uzurii.

Lectura lui Cervantes poate fi asimilată unui antidot pentru toți cei care trăiesc depresia de a se fi înscris târziu în competiția cea mai importantă a vieții: găsirea combustiei de a crede în noima unui demers de viață excepțional la vârsta la care cei mai mulți încep să își pregătească ieșirea din scena socială, abdicând în fața prejudecăților și aprobând cumsecădenia solitară și terminală a senectuții. Amintesc că Don Quijote își începea aventura când se apropia de 50 de ani.

Râsul cu care, poate, râdem de cavalerul tristei figuri, camuflează în noi spaima de a provoca râsul altora, atunci când, bătrâni fiind, ne vom încăpățâna să credem că tinerețea nu și-a retras de pe teritoriul simțirii și gândirii noastre toate ambasadele. Psihologic vorbind, bătrânețea induce treptat o întoarcere spre noi înșine, echivalând cu o lentă, dar inevitabilă ciocnire frontală cu nadirul propriei noastre vieți. Don Quijote, interpretat în această cheie hermeneutică, își confirmă valabilitatea într-o eră care își poartă cele mai aprige războaie, simbolic vorbind, cu vârstele care ne răpesc mirajul tinereții noastre. În primăvara acestui an, mergând la înot, am surprins un moment căruia nu i-am acordat suficientă importanță. O doamnă, aproximativ în jurul vârstei de 45 de ani, îmbrăcată în ținută fitness, își căuta în poșetă, bănuiam, abonamentul, scoțând la repezeală, între altele, romanul voluminos al aventurilor lui Don Quijote. M-a surprins foarte plăcut, dar admit că m-a și contrariat pentru că, între atât de multe opțiuni de lectură, alegerea lui Cervantes pare să aibă un substrat mai adânc. Să fi înțeles doamna aceea un lucru pe care eu încerc abia acum să-l dibui: anume lectura acestei cărți ca pedagogie subtilă pentru întâmpinarea mobilizatoare a unei vârste cu încă suficient de multe necunoscute?

Ce este neobișnuit la Don Quijote din acest punct de vedere? Una din legile nescrise ale vieții este evoluția și creșterea permanentă. Societatea induce mutual anumite limite, iar depășirea lor este sancționată prin râs și activarea mecanismelor sociale de respingere. Insolitul situației este însă aici dat de faptul că Don Quijote simte nevoia de a crește, asumându-și aventura, dincolo de pragul unanim admis. Prin recursul la figura tutelară a cavalerului lui Cervantes, omul postmodern își poate vindeca teama de ridicol. Îmi vine în minte personalitatea ireal de frumoasă, de nobil și distins cavaler, a lui Neagu Djuvara, un Don Quijote al timpurilor noastre în care ne-am putut proiecta necontenit reprezentările propriilor exuberanțe, melancolii și voluptăți fără a ține cont de limitările vârstei. Acest nobil boier contemporan cu noi, vă reamintesc, s-a apucat de studiul limbii sârbe și croate când avea 68 de ani, iar la 90 de ani vorbea exuberant și optimist de cărțile pe care le scrie și de planurile sale de viitor.

Un alt posibil registru de interpretare este acela care ne permite să vedem în figura personajului cavaleresc un modus vivendi al îndrăgostitului: orice îndrăgostit este un Don Quijote, căci a te îndrăgosti înseamnă a distorsiona conturul realității, înseamnă a accepta de bună voie să privești păpădia drept orhidee, supradimensionând până la sublim virtuțile persoanei iubite și ignorând, fără ezitare, imperfecțiunile pe care – nu-i așa? – le avem fiecare dintre noi. Dacă te-ai îndrăgostit fie și o singură dată, atunci în mod sigur vei înțelege că nimbul acela de lumină și vrajă care însoțește chipul iubitei este o proiecție adamantină a imaginației tale și că nicio armată de scutieri aidoma lui Sancho Panza nu ar putea înfrânge credința că persoana iubită este o inconturnabilă încarnare a excepționalului. Câtă vreme ești un Don Quijote este foarte bine; neajunsul actului de a fi îndrăgostit se produce în momentul în care, din fisura iluziilor tale, capătă contur chipul terestru al lui Sancho Panza. Tragedia fiecărui îndrăgostit pare să fie una singură, și ea constă în incapacitatea de a conserva vreme îndelungată spiritul donquijotesc și cavalerismul de a crede în excepțional, lăsând loc instalării treptate în economia dezvrăjită a vieții a figurii lui Sancho Panza.

Eu cred că îndrăgostirea este cea mai frumoasă introducere în opera cervantină și că, fără voia lui, îndrăgostitul, din orice colț de lume, este cel mai bun hermeneut, fără a fi însă dublat de talentul de a scrie; altminteri, ar fi cu mult mai convingător în analiză decât o armată de exegeți cu doctorate obținute la Oxford. Să ne amintim că protagonistul lui Cervantes îi dedică toate victoriile unei domnițe pe care o numește Dulcinea del Toboso; în realitate, însă, nu este vorba de o prezență feminină nobilă, ci de o femeie simplă, țărancă, cu numele de Aldonza Lorenzo. Don Quijote o vede ca fiind deosebită și nu se lasă convins de Sancho. Știți ce ne poate sugera o asemenea interpretare? Ne sugerează un mod de soluționare a unei probleme filosofice vechi, aceea cu privire la sens. Îndrăgostitul este, prin excelență, dincolo de rigorile logicii, cel care trăiește cufundat în permanență în noima propriului demers; este acela care își așază întreaga zbuciumare a vieții în slujba iubirii, dedicându-și toate victoriile, orice triumf, persoanei pe care o iubește.

O altă posibilă interpretare este aceea care ni-l înfățișează pe Don Quijote ca pe un împătimit al lecturilor, dar nu unul oarecare, ci drept omul care citește și se lasă absorbit, până la anularea propriei identități, de lumea pe care o descoperă în romanele cavalerești ale Evului Mediu spaniol de la sfârșit de secol XVI. Acest hidalgo, trubadur de țară, în răstimpurile lui de răgaz, se deda la cititul romanelor cu o pasiune devoratoare, uitând cu totul de responsabilitățile sale gospodărești. Își vânduse moșiile pentru a putea cumpăra cărți, dar adevărata nebunie, adevărata devianță comportamentală, cum o definesc psihologii lumii de azi, începe abia atunci când, absorbit cu totul de personaje, intră în pielea și hainele lor, în mrejele cavalerești, vorbind, gândind și comportându-se ca atare, suspendând orizontul unei realități neîncăpătoare.

Plonjonul lui Don Quijote în imaginar este, trebuie să admitem, creat cu o minuție auctorială greu egalabilă. Câți dintre creatorii lumii au creat personaje fictive și lumi imaginare într-un mod atât de seducător încât, chiar și după patru secole de la apariție, lumea noastră reală de azi nu încetează a-și hrăni propriile iluzii, pigmentând realitatea pentru a se salva de tirania feroce a pragmatismului? Să ne amintim, revenind la romanul lui Cervantes, că Don Quijote, după o lungă și, poate, istovitoare asumare a rolului de cavaler, își trăiește sfârșitul de viață, admițând caracterul iluzoriu al romanelor pe care le-a citit. Se declară, oare, prin aceasta Don Quijote un înfrânt, abdică în fața realului, își face mea culpa? Nu cred. Înclin mai degrabă a spune că trubadurul nostru ne transmite o lecție despre cum poate fi traversată viața, ignorându-i toate mefiențele, păstrând mereu credința în farmecul magnetizant al visurilor noastre. Suprimându-ne visurile, nu ucidem, oare, în noi substratul care ne vindecă de prea multă realitate?

Partea nevăzută a vieții și a lumii, decide, cum spune H.-R. Patapievici, totul[2]. Decide sub ce formă transcendența pe care o purtăm cu noi dă măsura și noblețea ființei noastre. Fără acele fărâme de transcendență, mă tem că lumea noastră imanentă s-ar asfixia sub povara propriei greutăți și a lipsei misterului. Misterul, să nu uităm, are o funcție, în cele din urmă, salutară, căci, neputând a-l converti în întregime, ne menține în permanență treji, ne catapultează în lumea sublimă a întrebării „de ce?”. Misterul colorează de așa manieră existența încât face inepuizabil depozitul nostru cu mirări, întrebări și iluzii. Privind din alt unghi, (re)povestindu-l pe trubadurul visător, încerc să înțeleg în ce măsură Don Quijote poate fi socotit, cum s-a mai spus, ca un Christ al Spaniei, dar poate chiar mai mult decât atât, un Christ al lumii postmoderne?

Dacă am pune față în față imaginea lui Don Quijote cu imaginea omului postmodern, cavalerismul cu franchețea erotică, apetitul pentru imaginar cu pragmatismul feroce, s-ar desprinde un chip uluitor de anacronic al celui care, împotriva oricăror calcule de eficiență, și-a îngăduit nebunia de a crede în ideal. Pentru noi, cei de azi, tocmai un asemenea chip are virtuți salutare, platonice și regulatoare, fiind asemenea lui Christ cronic și anacronic, dar dătător de dreaptă măsură. Don Quijote a avut un singur apostol, pe scutierul Sancho Panza; nu a vindecat bolnavi, s-a vindecat, poate, doar pe sine; nu a propovăduit iubirea aproapelui, ci respectul departelui și cutezanța de a crede în plăsmuirea propriei minți.

Deși nu a întemeiat o religie, deși nu a sfințit simbolic prin vărsarea sângelui niciun papă, deși nu a murit crucificat, are forța unui mare întemeietor. Ce a întemeiat Don Quijote? Dincolo de faptul că a deschis calea romanului modern, el a întemeiat, conferindu-i consistență, o lume ce-și poate născoci transcendența din materia invizibilă a unei himere. Cei doi, Hristos și Don Quijote, nu se exclud; omul postmodern are nevoie de forța determinantă a ambelor figuri. Mergând pe logica acestui raționament, aș spune chiar că cel secularizat, anesteziat de forța fecundă a misterului, se poate salva pe sine crezând în imaginea tutelară a lui Don Quijote.

Blazonul lui, vorba lui Vladimir Nabokov, este mărinimia, frumusețea stingheră. El întruchipează tot ce e bun și lipsit de egoism. Deși la început s-a voit a fi o parodie, el se adresează sensibilităților lumii de azi, transformându-se în exemplu. Marile visuri nu au vârstă; când trăiești febril dorința de a le împlini, îți asiguri un plonjon în transtemporalitate, te ajustezi pe tine însuți, și, indiferent dacă ți-ai îndeplinit sau nu visul, după un timp, când tragi linie, constați că te-ai modelat pe tine însuți, iar, așa cum îndrăgostiții care se iubesc mult încep să își semene, vei ajunge și tu să ai forma visului în care ai crezut. Un om poate să moară cu mult înaintea dispariției sale fizice, urmare a bătrâneții, a unei boli sau a unui accident; el începe să moară din momentul în care a suprimat în el delirul propriilor sale visuri. Este vorba de toate acele visuri care au dezlănțuit cândva, ca într-o vâltoare, dorința insațiabilă de a le împlini și, prin aceasta, de a trăi. Cine a încetat să își așeze viața sub farmecul hipnotizant al propriului vis și-a semnat de bună voie propriul certificat de dispariție. Cine este, deci, acest fabulos personaj Don Quijote care a devenit atât de prezent în mentalul colectiv european încât și-a eclipsat numele creatorului său, pe Miguel de Cervantes y Saavedra? A murit Don Quijote fericit? Iată una din întrebările al căror răspuns ar vorbi, mă tem, nu atât despre consistența fericirii sale, cât mai ales despre măsura nefericirii noastre.

[1] Miquel de Unamuno, The life of Don Quijote and Sancho, Independently Published, 2021.

[2] Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul, Editura Humanitas, 2024.