Cécile FOLSCHWEILLER    Alexandru MARDALE

Primul curs de limba română ca limbă străină din Franța (și poate chiar din Europa) a fost deschis la 16 noiembrie 1875, la Paris, în clădirea istorică, situată la numărul 2 al Rue de Lille, nu departe de Sena și de Luvru. Sediul fusese donat cu puțin timp înainte, în 1873, Școlii speciale de limbi orientale vii [École spéciale des langues orientales vivantes] și fusese special decorat și amenajat într-un stil oriental, în ton cu atmosfera și conform cu obiectivele școlii. De atunci, cursurile acesteia au avut loc în diferite alte locații din Paris și din afara acestuia, până în 2011, când au fost regrupate toate într-un sediu nou construit în zona de sud a orașului. Înființată în 1795, instituția de învățământ are însă o istorie lungă în spate. La data la care primul profesor, Émile Picot, a introdus cursul de limba română, aici se predau deja araba, persana, turca, armeana, hindustana, malaieza, chineza, japoneza, vietnameza, greaca modernă și rusa. Prezența unei limbi latine la Școala de limbi orientale a fost și este adesea un motiv de neînțelegere, ba chiar de dezacord, în special în România, țară ai cărei intelectuali s-au format în marea lor majoritate în Occident și în care latinitatea a fost trăsătura distinctivă și argumentul fundamental pentru revendicările naționale într-o perioadă și într-o regiune dominată îndelung de imperiile și de culturile otomane, slave și germanice. În necrologul dedicat profesorului Picot, în 1919, Nicolae Iorga sublinia tocmai acest aspect, care pune probleme românilor:

Rostul nostru, așa de apropiat de al neamurilor latine din Vestul cu origini romanice, pus alături de graiurile și de jargoanele Orientului semit și turanian, era în adevăr o ciudățenie, pe care, deoarece altă catedră de românește nu mai era în Franța întreagă și mai ales în acest Paris plin de atâta învățătură în domeniile cele mai neașteptate, o puteam simți și ca o jignire, o mare jignire nemeritată pentru un popor care a căutat totdeauna să cunoască tot ce privește Franța ca pe niște lucruri ce ar face parte din propriul său patrimoniu, din propria sa avere […].[1]

De fapt, studiile românești din Franța[2] sau din alte părți fac parte de obicei din departamentele de filologie și de limbi romanice. Faptul că româna a fost introdusă la Școala de limbi orientale se explică, pe de o parte, prin istoria acestei instituții și, pe de altă parte, prin contextul epocii respective din Franța. Criteriile pe baza cărora au fost introduse aici diversele limbi și culturi de studiu nu au fost de natură științifică sau lingvistică, ci de natură utilitară, reflectând obiectivele Școlii, după cum sunt ele menționate în decretul de întemeiere din 1795: instituția are ca scop predarea limbilor de un folos recunoscut pentru politică, diplomație și pentru comerț. Se știe că în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea (geo)politica și interesele comerciale ale Franței vizează în special Estul, Orientul Mijlociu și Asia. Pentru francezi, Orientul își are granițele imediat după lumea germanică, iar Europa centrală și de est (orientală) este poarta de acces, pragul către Orient. Regiunea cu pricina este o miză importantă în lupta dintre imperiile rus, otoman și austro-ungar, iar principatele române de la Gurile Dunării sunt în mijlocul acestor conflicte și interese contradictorii. „Chestiunea Orientului” este așadar de mare actualitate în epocă, orientalismul este foarte la modă, iar Orient-Expresul care lega Parisul de Istanbul, cu trecere prin București, avea să fie inaugurat în 1883. Pe scurt, văzută de la Paris, România este sinonimă cu granița de sud-est a Europei către lumea orientală.

Astfel de argumente de ordin politic și comercial au fost avansate de profesorul Émile Picot în scrisoarea sa către Minister în momentul în care a propus introducerea cursului de română, argumente pe care le-a reluat apoi în prelegerea inaugurală din 16 noiembrie 1875[3] pentru a-i justifica importanța: excelentele relații franco-române favorizate de o apropiere lingvistică, actualitatea încărcată a epocii (chestiunea naționalităților în imperiile austro-ungar și otoman), diplomația activă (la București, la Iași și la Galați funcționau trei consulate franceze, care au personal diplomatic și traducători în număr suficient de mare „pentru a justifica existența unui curs de română în cadrul acestei Școli”). La acestea se adaugă interesele economice și patriotice, deoarece era urgent să combată comerțul austriac și în general influența germană în Europa orientală. Și nu în ultimul rând, argumentul de ordin moral, simpatia și susținerea românilor față de Franța, de care aceștia din urmă au dat dovadă pe deplin în timpul războiului din 1870, pe care Franța tocmai l-a pierdut în fața Prusiei. Germanii erau prin urmare un inamic comun. Pe scurt, demersul trebuia să fie „util celor două națiuni”. Profesorul Picot evocă și prezintă apoi cele 8-9 milioane de vorbitori de limba română: 5 milioane în Principatele Unite, ale căror elite au legături puternice cu Franța din timpul exilului activ al pașoptiștilor după înfrângerea Revoluției (profesorul menționează că sunt aproape 800 de studenți români la Paris), mai mult de 3 milioane în imperiul austro-ungar, care sunt „în conflict permanent cu germanii și cu maghiarii”, probabil 700 000 în Basarabia anexată imperiului rus în 1812, și nu în ultimul rând toți cei de la sud de Dunăre, din Macedonia, din Grecia și din Albania, din Serbia și din Bulgaria.

De la introducerea acestui prim curs pe baza unor argumente cvasi-militante, lucrurile s-au schimbat substanțial în structura lui la Limbile Orientale, devenite mai apoi INALCO. Înaintea echipei pedagogice din prezent, au trecut pe aici 5 profesori titulari și 2 conferențiari începând cu anul 2000, precum și numeroși repetitori, lectori și asistenți având diverse statute. Pentru a oferi o imagine globală despre această evoluție, se pot schița două periodizări simple: prima îi privește pe profesorii titulari, fiecare lăsându-și amprenta personalității și a domeniului de specialitate, a doua se referă la istoria europeană, în special cea română și franceză, care a condiționat în mod evident contextul de predare și de învățare.

În această prezentare, vom încerca să le împletim pe amândouă, bazându-ne în special pe arhivele instituției și acordând o atenție specială începuturilor și perioadelor pentru care nu mai există martori direcți.

Începuturile cu profesorul Émile Picot

O serie de factori istorici și personali l-au condus pe tânărul de 23 de ani la București, unde a petrecut mai mult de un an, între 1866 și 67, în calitate de secretar francez al Prințului Carol de Hohenzollern, apoi ca vice-consul al Franței la Temeșvar (Timișoara de astăzi), între 1869 și 1871[4]. Această dublă experiență i-a permis lui Picot să cunoască în profunzime limba și cultura populațiilor românești din ambele părți ale Carpaților. Însă vocația sa era mai degrabă filologia și cercetările istorice decât diplomația și politica[5]. Odată întors la Paris, unde a publicat câteva cercetări, propune să introducă un curs de limba română în cadrul Școlii speciale de limbi orientale vii, după cum se numea atunci. Intrarea la această școală i-o făcuse probabil Louis Léger, care tocmai deschisese aici un curs de rusă și de limbi slave și pe care îl cunoscuse la Praga, unde Picot petrecuse un timp în cadrul misiunilor de susținere a mișcării naționale cehe.

Inițial, a fost un „curs liber”, adică gratuit. Cererile anuale de reînnoire sunt motivate de actualitatea epocii, mai precis de insurgențele balcanice împotriva Imperiului Otoman, care confereau un interes special acestui curs[6], dar și de succesul cursului. Încă din anul al doilea de funcționare, se înregistrează 9 participanți (auditori), între care Jules Gilliéron, viitorul lingvist. În anul dinainte, nu fuseseră decât 3 participanți, însă printre ei se număra Paul Meyer, filolog și romanist celebru care a predat la École des Chartes și care înființase în 1872 celebra revistă Romania la care Picot colabora.

În anul 1880, Școala propune să-i fie conferit cursului de română un statut mai oficial, acela de „curs liber”. Într-adevăr,

Ultimele evenimente petrecute în Orient conferă o importanță considerabilă acestei limbi [româna], cât și limbilor bulgară și sârbă, pe care profesorul M. Léger le predă în paralel cu rusa. Se așteaptă chiar ca […] Ministerul de Externe să ne ceară în curând elevi cu diplomă capabili să traducă limba română.

În 1888, transformarea cursului în Catedră de Studii românești este motivată prin dorința de a pereniza o serie de cursuri care funcționează bine și care duce la cercetări științifice și publicații, cursurile fiind urmate „de francezi și de români care găsesc la această Școală o ofertă pe care nu o au în țara lor”. Picot devine astfel profesor, iar elevii au posibilitatea să obțină o diplomă. Din acest moment, vorbim de două statute diferite, cel de elev și cel de auditor/ participant liber (adică nu dau examene), aceștia din urmă fiind la început (1888-1892) mai numeroși (între 3 și 7) decât elevii (între 2 și 4). Primii doi absolvenți cu diplomă termină în 1891[7].

Portret Émile Picot, de Karel Svoboda, arhivele familiei, cu autorizația Catherinei Picot Bonneau

Cu privire la conținutul cursurilor, aflăm câteva informații din afișele Școlii care anunțau în fiecare an programul acestora. În anii de început, gramatica este predată după lucrări ale lui Timotei Cipariu și Aron Pumnul, cât și după celebra Gramatică a limbilor romanice (1874) a lui Friedrich Diez. Aceste referințe dispar destul de rapid din afișele școlii. Se pare că Picot și-a construit propriul curs, după cum arată notele dintr-un manuscris depus la Biblioteca Națională. Având titlul Langue roumaine [Limba română], manuscrisul este organizat în capitole, făcându-ne să ne gândim la o lucrare în fază de redactare, elaborată pe baza cursului ținut. Lucrarea conține un capitol general despre istoria limbii, o trecere în revistă a elementelor de vocabular latine, slave, maghiare, germanice, grecești, turcești și albaneze din română, schițe de capitole despre fonetica și morfologia (declinările) limbii române și despre dialectele acesteia. Cursul de gramatică este însoțit în mod sistematic de cursuri practice, de explicații de texte care variază de la un an la altul. La început, acestea erau alese din Crestomația lui Cipariu sau din cea a lui Gaster, apoi din diferite culegeri și volume: Poveștile lui Petre Ispirescu în 1882-1883 sau cele ale lui Dumitru Stîncescu în 1890, cântece populare adunate de Teodorescu (în 1885), M. Sbiera (în 1886) sau preluate din culegerea lui Vasile Alecsandri (în 1895), „fragmente alese” din texte vechi sau moderne, extrase din Studii critice de Gherea în 1891 sau din Istoria limbii și literaturii române de Ovid Densusianu în 1897-1898, din letopisețul lui Miron Costin în 1895-1896, nuvela Alexandru Lăpușneanu de Constantin Negruzzi în 1896, poezii de D. Bolintineanu și V. Alecsandri în 1902, Povestirile lui Creangă în 1903-1904, Schițele lui Caragiale și Lupta noastră pentru neatîrnare de G. Coșbuc în 1904-1905. În anumiți ani este menționat și un curs de istoria literaturii române, iar din 1880 este introdus un curs de istorie. Prefața la scurta lucrare a lui Picot despre Alexandru cel Bun, publicată în 1882 în colaborare cu George Bengescu, ne arată și ne confirmă că Picot își construia cursurile în paralel cu un proiect de elaborare și de publicare a unei lucrări sintetice. Acesta nu va fi dus până la capăt, însă putem regăsi schița generală a lucrării în notele manuscrise păstrate în secțiunea de manuscrise a Bibliotecii Naționale, sub forma a 3 mari volume intitulate Histoire des Roumains. Datele care apar frecvent în volumul al II-lea („lecția din 10 februarie 1883”, „lecția din 17 februarie 1883…”) arată clar că este vorba despre cursurile pe care le ținea. Așadar, observăm că elevii urmăreau de la o săptămână la alta amănunte despre domniile voievozilor medievali din Moldova.

Programul cursurilor de limbă română pentru semestrul 1/ 1875-76 ale Școlii de limbi orientale/ École des langues orientales (din arhiva Bibliotecii universitare de limbi și civilizații din Paris/ Bibliothèque universitaire des langues et civilisations – BULAC)

Programul cursurilor de limbă română pentru semestrul 2/ 1875-76 (arhivă BULAC)

Programul cursurilor de limbă română pentru semestrul 2/ 1877-78 (arhivă BULAC)

Programul cursurilor de limbă română pentru semestrul 1/ 1880-81 (arhivă BULAC)

Repetitorii

Deoarece în anul universitar 1893-1894 numărul de elevi crește puternic (în mod neexplicat), de la 10 la 23, Émile Picot cere angajarea unui „repetitor”. Dorim să ne oprim acum asupra acestei categorii de personal puțin vizibile, care a fost întotdeauna în umbra profesorilor, dar care a avut un rol fundamental în viața instituției. Repetitorii au apărut în anii 1860 pentru a-i asista pe profesori, unii dintre aceștia din urmă vorbind puțin limba pe care o predau, ei fiind adesea teoreticieni (gramaticieni, lingviști, comparatiști). După cum indică și numele lor, „repetitorii” aveau ca misiune să-i facă pe elevi „să repete” limba pe care o învățau în cadrul cursurilor practice. Trebuiau să fie vorbitori nativi, originari din țările ale căror limbi le predau. Rolul lor pedagogic este comparabil cu cel al lectorilor din prezent. Spre deosebire de aceștia din urmă, repetitorii nu sunt trimiși din țara lor de origine în cadrul unui acord bilateral, ci sunt angajați la nivel local. Repetitorii și lectorii sunt deci două categorii de personal diferite. Cronologic vorbind, categoria repetitorilor este mai veche și este specifică școlilor de limbi orientale (aceasta există și la Veneția, la Napoli, la Viena și în Rusia), iar la Paris ea a fost recunoscută prin decretul din 1869: repetitorii au ca „misiune să le vorbească elevilor în limba respectivă, să exerseze conversația și lectura cu voce tare”. De la introducerea acestui statut și până la începutul secolului al XX-lea, termenul „repetitor” era însoțit de adjectivul „indigen”, provenit în mod evident din vocabularul colonial. Statutul lor este precar, unii dintre ei sunt chiar benevoli la început, iar uneori sunt plătiți chiar de profesor însuși din bugetul său personal în perioada în care Școala nu formalizase pe deplin această categorie de personal. Repetitorii sunt recrutați din rândul diasporei locale, sunt în general cadre didactice și/sau traducători, și cu timpul vor proveni din ce în ce mai des din rândul elevilor Școlii. Statutul de „repetitor” există în continuare la INALCO, însă s-a schimbat substanțial.

Repetitorul Ion-Aurel Candrea; fotografie din lucrarea Florica Dimitrescu (1974), I. A. Candrea. Lingvist și filolog, București, Editura Științifică.

În timpul mandatului lui Picot au existat trei repetitori de limba română. Niciunul nu are post în mod oficial, iar cursurile lor nu apar pe afișele programelor de cursuri. La momentul recrutării lor, toți trei erau studenți din aceeași generație la Paris. Primul dintre ei, George Moroianu (1870-1945) nu este întru totul necunoscut în istoria culturală românească. A făcut studii de comerț la Brașov, apoi la Institutul superior de comerț de la Anvers, în Belgia, după care s-a înscris la Școala liberă de științe politice de la Paris. În 1897, și-a susținut doctoratul la Tübingen, după care se lansează într-o carieră de atașat economic și comercial pe plan internațional [Londra, Germania, Viena, Elveția, Italia, Rusia (Odessa)]. Între 1929 și 1936 a fost rectorul Academiei de Studii Superioare Comerciale și Industriale la Cluj. În momentul în care l-a angajat Picot, Moroianu era student la Științe Politice la Paris, iar registrele Școlii de limbi orientale ne arată că era înscris și ca auditor liber la română în același an universitar (1893-94). Moroianu era de asemenea foarte implicat în mișcarea de susținere a cauzei românești din Transilvania: a înființat în 1891, la Anvers, o sucursală a Ligii Culturale a Românilor și a devenit președintele celei de la Paris în 1892. Se implică și susține în mod activ din afara țării mișcarea memorandistă, prin publicarea de articole de presă și prin contactul direct cu politicienii. Angajat la Școala de limbi orientale cu trei luni înainte de începerea procesului memorandiștilor de la Cluj, din 7 mai 1894, Moroianu a organizat împreună cu Liga studenților și cu numeroase personalități din mediul academic un miting de susținere a acestora, la Sorbona. La acest miting este invitat și Émile Picot, care ține o prelegere despre românii din Transilvania, cu un vădit caracter de susținere pentru lupta acestora, evenimentul fiind preluat pe larg de presa pariziană. A doua zi de după miting, pe 12 mai 1894, Moroianu îi trimite o telegramă secretarului Școlii, pentru a-și motiva absența de la cursuri, cauzată de „o depeșă de la Cluj”, unde este chemat de urgență. Plecase acolo să urmărească desfășurarea procesului.

În ciuda absenței sale, contractul de repetitor al lui Moroianu va fi reînnoit în anul universitar următor. Nu am găsit însă mai multe informații în arhive despre activitatea sa ulterioară din cadrul Școlii.

Al doilea repetitor de limba română este menționat rapid în arhivele Școlii, însă scurta sa colaborare (de 2 sau 3 ani?), în timpul căreia a ținut cursuri practice înlocuindu-l pe Émile Picot, aflat în concediu medical între 1897 și 1898, a lăsat o moștenire temeinică. Cunoscut în România cu numele de Ion-Aurel Candrea, numele său de naștere este evreiesc, Iancu Hecht. În 1897 avea 25 de ani și era, ca și Moroianu, student la Paris, însă în filologie romanică și în lingvistică, la École pratique des Hautes Études și la Sorbona. Aici l-a întâlnit cu siguranță pe Picot, dat fiind că profesorii săi făceau parte cu toții din aceeași rețea de romaniști: Gaston Paris, Antoine Thomas, Paul Meyer, Jules Gilliéron. În 1902 își susține teza de doctorat intitulată Elementele latinești din limba română. Consonantismul. Apoi se întoarce în România, unde își începe cariera mai întâi ca profesor de franceză în preuniversitar, după care obține un post la Universitatea din București, ca romanist și dialectolog. Pe lângă cercetările sale în domeniul dialectologiei și al folcloristicii, Candrea publică o serie de manuale de limbi străine, engleză, germană, franceză, albaneză și, mai ales, Cours complet de langue roumaine [Curs complet de gramatică românească], apărut în anul 1900, la Paris[8], acesta fiind chiar primul din seria sa de cursuri tipărite. Unul dintre exemplarele păstrate la Biblioteca Universitară de Limbi și Civilizații Orientale (BULAC), care se află în prezent în aceeași clădire cu cea a INALCO, conține o dedicație manuscrisă pentru profesorul Émile Picot, căruia Candrea îi mulțumește la sfârșitul scurtei prefețe a manualului pentru încurajările sale de a duce la bun sfârșit elaborarea manualului. Acesta este rodul activității sale de predare la Școala de limbi orientale și devine numaidecât lucrarea de referință pentru cursurile profesorului Picot și mai apoi pentru cele ale profesorului Roques. În 1949, succesorul lui Roques, Jean Boutière, precizează că manualul lui Candrea este încă apreciat și folosit de studenții de la română. Subliniem că în această perioadă, în jurul anilor 1900, numărul de studenți înscriși la română este cel mai ridicat: 50 pe an în medie, 56 în anul universitar 1900-1901. Activitatea lui Candrea, care are fără nicio îndoială carura unui savant și vocația unui pedagog, corespunde unui apogeu al studiilor românești la Școala de limbi orientale vii din perioada veche.

Nu există un dosar cu privire la Nicolae I. Apostolescu (1870-1918) în arhivele instituției, de aceea este dificil să stabilim cu precizie perioada în care a activat ca repetitor, dar articolul său „Studiul limbii române la Paris”, publicat în Revista pentru istorie, arheologie și filologie în 1909, confirmă faptul că a predat limba română cel puțin în anul acela. După ce și-a obținut diploma de licență în Litere și filologie la Universitatea din București, a predat la liceul din Pitești, unde a și rămas până la moartea sa prematură în 1918. Dar în 1905 câștigă un concurs pentru o bursă de doctorat în Litere la Paris, unde urmează cursuri la École des Hautes Études și la Sorbona. Își susține cele două teze în 1909, despre Influența romanticilor francezi asupra poeziei române și despre Versificația veche românească, în fața unui juriu din care fac parte Émile Picot și Mario Roques. Articolul său din 1909 (reprodus mai sus) este o frumoasă evocare a cursurilor de română și a contextului în care au avut loc, precum și a așteptărilor tinerelor elite culturale românești ale epocii.

Nicolae I. Apostolescu, „Studiul limbii române la Paris”, articol integral preluat din Revista pentru istorie, arheologie și filologie, vol. X, 1909, pp. 361-362.

Émile Picot se pensionează în același an, după ce, începând din 1900, fusese înlocuit de mai multe ori de strălucitul său elev, Mario Roques. În 1910, când Mario Roques îi urmează oficial lui Picot, organizarea cursurilor este bine pusă la punct, iar Școala numără deja un total de 95 de absolvenți de limba română, ceea ce este semnificativ mai mult decât cei de la limba rusă pentru aceeași perioadă (65). De altfel, lista studenților înscriși la cursul de limba română arată o proporție importantă de străini, unii veniți de dincolo de Atlantic, cu scopul unei specializări academice: „americanii au fost printre cei mai zeloși și mai asidui studenți pe care i-am avut în rue de Lille. Domnii Weeks[9] și Basset sunt acum titulari de catedre”, îi scria Picot lui Roques în 1899[10].

Așadar, un fondator fără titluri academice în filologie a introdus studiile românești în lumea academică și a format primii profesori diplomați în acest domeniu.

Mario Roques și perioada interbelică

Odată cu sosirea lui Mario Roques la Școala de limbi orientale vii, studiile românești au fost promovate de un filolog romanist având un parcurs academic mult mai clasic. Născut în 1875, acesta avea deja un curriculum vitae impresionant când s-a înscris, în 1897, la vârsta de 22 de ani, la cursurile de română ale Școlii: este fost elev al Școlii Normale Superioare, agrégé[11] de gramatică (1897), auditor al cursurilor lui Paul Meyer la École des chartes, elev al École pratique des Hautes Études, unde se specializează în latina vulgară și unde urmează cursurile medievistului Gaston Paris. A descoperit limba română în 1894 cu unul dintre colegii săi de la Școala Normală Superioară, românul Pompiliu Eliade, viitor istoric și critic literar, care i-a dat primele lecții de gramatică și care l-a inițiat în limba și cultura românească pe un alt francez, elev al aceleiași școli, pe viitorul geograf Emmanuel de Martonne. Cei trei au format un trio unit până la moartea prematură a lui Eliade.

Mario Roques își obține diploma de limba română în 1900. La acea dată ține cursuri de gramatică franceză la Școala Normală Superioară și, din 1901, de latină vulgară la École pratique des Hautes Études, iar în 1903 îi urmează lui Gaston Paris, preluând cursurile de filologie romanică. În paralele cu înlocuirea lui Picot la Școala de limbi orientale, ține cursuri și la Sorbona, unde înființează în 1912 Institutul de Filologie Română cu sprijinul și cu fondurile Guvernului român, care dorea probabil să vadă recunoscută predarea limbii române în cadrul prestigioasei universități franceze, mai degrabă decât la Școala de limbi orientale, și să reintegreze astfel limba română în domeniul studiilor de filologie romanică din Franța.

Primul Război Mondial întrerupe predarea limbii române, Mario Roques fiind trimis de Ministerul Afacerilor Externe într-o misiune în Serbia și în România, în noiembrie 1914, apoi va lupta în artilerie în zona Champagne, iar mai târziu va lucra la Ministerul Armamentului. În timpul semnării tratatelor de pace, ajută la redactarea documentelor și memoriilor delegației române la Trianon. În 1919, își reia cursurile la Școala de limbi orientale, devenită între timp „(școală) națională”, adăugând programei de limba română și cursuri de albaneză. Printre elevii săi se numără Jean Boutière (în 1922-23), care îi va urma în 1938, și viitorul istoric Marcel Emerit (care se va specializa în istoria României, a Imperiului Secund și a Maghrebului). După război, femeile și-au făcut intrarea în forță la Școala de limbi orientale, reprezentând în anii 1930 mai bine de jumătate din efectivul de studenți la limba română, aproape în egală măsură cu proporția studenților de naționalitate străină. Românii erau majoritari, însă printre ei se numărau și germani, elvețieni, ruși, greci, maghiari, cehi, bulgari, polonezi, italieni, câțiva americani, un brazilian, un argentinian, un uruguayan, un persan…

În ceea ce privește organizarea și conținutul cursurilor de română, aflăm detalii dintr-un document care, de altfel, descrie activitatea de promovare a lui Mario Roques în domeniul filologiei romanice. Este vorba despre Ghidul studenților la literatură și limbi romanice, pe care îl coordonează[12] și care include, prin urmare, Școala de limbi orientale în rândul marilor instituții academice. Broșura enumeră instituțiile și toate cursurile de franceză, spaniolă, italiană, română și provensală din Paris și oferă studenților toate informațiile practice necesare despre acestea. Iată, de exemplu, lista cursurilor de română din 1910-1911: „Elemente de gramatică modernă”, „Istoria dialectelor românești”, „Istoria literaturii române vechi”, „Studiu de texte: V. Alecsandri (Opere în proză), I.L. Caragiale (Teatru)”, „Exerciții practice”; în 1911-1912, studiul textelor este dedicat operelor lui Mihai Eminescu și ale lui Ion Creangă. Programele de după război preiau aceste titluri, la care se adaugă, în funcție de ani, studiul operelor lui Delavrancea (1931-1932, 1937-1938) sau cursuri de „Literatură română modernă”. Programa cursurilor pentru anul 1933-34 anunță: „Gramatica limbii române moderne și exerciții practice (anii I și II)”; „Literatura română modernă: studiul operelor în proză ale lui Alecsandri (anii II și III)”; „Elemente de gramatică albaneză și studiu de texte” (cursurile sunt menționate, așa cum spuneam mai sus, în secțiunea dedicată limbii române). Se precizează că „domnul N…, lector de română la Sorbona, va exersa conversația cu elevii”[13].

În același timp, un lectorat de română a fost repede înființat pe lângă Institutul de Filologie Română de la Sorbona. Aici erau trimiși profesori din România pentru a preda cursuri de limba română și tot ei vor fi cei care vor asigura de acum înainte și cursurile practice pentru elevii Școlii de limbi orientale. Arhivele incomplete ale școlii nu ne-au permis să reconstituim lista completă a lectorilor care au predat pentru cele două categorii de public, dar unii dintre ei sunt menționați întâmplător: Dumitru Popovici (viitor critic literar și profesor la Universitatea din Cluj) între 1930 și 1934, Victor Buescu (filolog, traducător și poet, apoi profesor la Lisabona) între 1934 și 1938, Emil Turdeanu (mai târziu profesor la Sorbona și apoi la Roma) între 1938 și 1940 sau 1941 și, în sfârșit, Nicolae Anastase Gheorghiu între 1940 și 1943. Acești profesori au fost repetitori voluntari și neplătiți la Școala de limbi orientale, deoarece erau plătiți ca lectori la Sorbona, iar unii dintre ei beneficiau de burse din partea guvernului francez. Ultimii trei au făcut de altfel parte din diaspora românească de după război.

Mario Roques își încheie activitatea de predare a limbii române la Școala de limbi orientale după ce a fost numit administrator al acesteia începând cu ianuarie 1937. Nu va ocupa această funcție decât până în primăvara lui 1938, când va părăsi instituția pentru a ocupa o Catedră la prestigiosul Collège de France.

Lucrări științifice

Pe lângă activitatea didactică, profesorii de limba română de la Limbile Orientale, cât și, după cum am văzut mai sus, unii repetitori, sunt autori ai unor lucrări științifice, pedagogice ori pentru marele public, multe dintre ele având o importanță deosebită pentru dezvoltarea studiilor românești, inclusiv în România. Astfel, profesorii Picot și Roques se caracterizează printr-o continuitate remarcabilă în specializările lor: amândoi sunt în primul rând romaniști, recunoscuți în special pentru activitatea lor de editare a textelor vechi, în special din Evul Mediu francez. Lucrările lor despre limba română nu sunt majoritare în ansamblul cercetărilor lor. Sunt însă remarcabile[14]. În ce-l privește pe Picot, o menționăm pe cea mai importantă: editarea și traducerea, în 1878, a Letopisețului Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche, text pe care profesorul l-a folosit la cursuri (știut fiind că datează din anul 1640!). Volumul[15], care face parte din colecția de publicații a Școlii de limbi orientale, este o capodoperă editorială pentru epoca respectivă: textul în format bilingv este tipărit în alfabet chirilic pentru partea română, din dorința de a rămâne fidel textului original, și este însoțit de o serie de note, de tabele genealogice, de un glosar și de o bibliografie, care oglindesc erudiția autorului. Cu privire la lucrările lui Mario Roques, menționăm editarea Evangheliei lui Coresi, în 1907, și pe cea a Paliei de la Orăștie, una dintre primele traduceri ale Bibliei în limba română, în 1925. Dând dovadă de aceeași meticulozitate ca și fostul său profesor, Roques tipărește textul cu caractere chirilice și îl însoțește cu note de subsol din textul în maghiară, text care a servit ca sursă originală pentru traducerea din secolul al XVI-lea, astfel încât să pună la dispoziția lingviștilor și filologilor un instrument de lucru sigur și solid[16].

Următorii doi profesori, Jean Boutière și Alain Guillermou, au profiluri mai literare. Jean Boutière este cunoscut în România pentru monografia sa despre Ion Creangă, care este de fapt teza sa de doctorat, susținută și publicată în 1930, sub îndrumarea lui Mario Roques[17] și care a rămas mult timp o lucrare de referință. Boutière, având și el studii în domeniul filologiei romanice, a învățat limba română și s-a familiarizat cu cultura română în calitate de profesor de franceză la Oradea, în cadrul Misiunii universitare franceze, între 1920 și 1922. În ceea ce-l privește pe Alain Guillermou, teza sa de doctorat este, de asemenea, o lucrare de referință pentru românistica de peste hotare: La genèse intérieure des poésies d’Eminescu, în 1963 (tradusă în română în 1987). Agrégé de gramatică, Guillermou a publicat și un Manual de limba română (1953), urmat de o Încercare asupra sintaxei propozițiilor subordonate din limba română literară contemporană (1962), precum și o culegere de texte (1960) „destinată studenților la limba română care doresc să-și perfecționeze cunoștințele gramaticale cu ajutorul textelor literare” (Introducere)[18]. Această culegere cuprinde doar texte din secolul al XIX-lea, deoarece urma să fie completată de un al doilea volum care nu a mai apărut. Guillermou a fost și traducător. El a făcut cunoscuți publicului francez autori importanți ai literaturii române, unii dintre ei contemporani epocii: Mircea Eliade cu Noaptea de Sânziene (trad. fr. Forêt interdite, Gallimard, 1955), Pe strada Mântuleasa (trad. fr. Le Vieil Homme et l’officier, Gallimard, 1977), Maitreyi (trad. fr La nuit bengali, Gallimard, 1979) și Liviu Rebreanu cu Răscoala (trad. fr. L’Insurrection, Club bibliophile de France, 1960).

Jean Boutière și Alain Guillermou: predarea limbii române în timpul Războiului Rece

După plecarea lui Mario Roques, Jean Boutière este numit profesor în 1938. Acesta rămâne doar zece ani, după care se mută pe un post de filologie romanică la Sorbona. Așadar el se va ocupa de studiile românești în timpurile grele ale celui de-Al Doilea Război Mondial și apoi ale Războiului Rece. La fel ca predecesorul său, Mario Roques, și ca succesorul său, Alain Guillermou, Jean Boutière ține cursuri în paralel la Sorbona, unde conduce Institutul de Filologie Română. După el, Alain Guillermou va rămâne pe post 30 de ani, până în 1978.

Pentru a înțelege pe deplin realitatea studiilor românești de după 1945 la Limbile Orientale, considerăm relevant să ne întoarcem la activitatea repetitorilor și a lectorilor pentru că situația lor de intermediari între cele două țări, fiind condiționată în mod direct de noul context geopolitic și ideologic, ne oferă o idee mai clară despre atmosfera din acea perioadă.

După cum se știe, instaurarea regimului comunist în România a dus la închiderea frontierelor țării. În timp ce repetitorii români au putut să predea din nou începând cu anii 1950, deoarece erau aleși din rândurile diasporei locale, a trebuit așteptat acordul bilateral de cooperare culturală, semnat la mijlocul anilor 1960, pentru ca lectorii români să poată fi trimiși în Franța pentru perioade scurte. Dincolo de cursurile practice pe care aceștia le predau studenților, diferența dintre cele două statute (repetitor și lector) și situații este importantă. Astfel, lectorii sunt propuși de autoritățile române și sunt aleși din rândul cadrelor didactice de la o universitate din România, fiind deci profesori-cercetători cu experiență, cărora li se oferă posibilitatea de a efectua un sejur la Paris, un privilegiu pe vremea aceea. Profesorul responsabil, Alain Guillermou, este consultat pentru a-și da acordul, dar acesta nu putea fi decât formal. Astfel, în 1974, când administratorul Școlii îi transmite dosarul lui Leon Baconsky, Guillermou adaugă răspunsului său pozitiv scris sub forma unei scrisori oficiale o carte de vizită manuscrisă și informală adresată administratorului școlii, pe care îl cunoaște bine: „Mă bucur să vă împărtășesc o părere pe cât de sinceră pe atât de inutilă. Mă gândesc la acei vânzători de mașini americane care ne lasă să alegem culoarea, cu condiția ca aceasta să fie negru. Am obișnuința să accept propunerile din România fără a le mai examina”[19]. Spre deosebire de lectori, repetitorii sunt recrutați local, în ambele sensuri ale termenului: de instituție și din comunitatea românească locală. Însă „rezerva locală” de români din Paris la acea vreme era constituită în principal din „exilați politic”, care fugiseră de regimul de la București, având convingeri anticomuniste, iar unii dintre ei aveau chiar un trecut fascist. Parcursurile și profilurile acestor două categorii de cadre didactice sunt așadar foarte diferite și uneori puțin compatibile atunci când se întâlnesc.

Înainte de sosirea lectorilor și a asistenților, cazul lui Octavian Nandriș oferă un exemplu interesant. Originară din Bucovina, familia sa a suferit din plin din cauza ocupației sovietice: mai mulți membri ai săi au fost deportați, în timp ce vărul său (Grigore) și el însuși, fiind plecați la studii în străinătate la sfârșitul anilor 1930, și-au petrecut restul vieții în exilul românesc. Nandriș, fost elev al Școlii românești din Fontenay în 1939-1941, a obținut un doctorat în fonetica limbilor romanice în 1948, apoi a lucrat la CNRS (Centrul Național de Cercetare Științifică). La începutul anului 1943 devine repetitor la Limbile Orientale, mai întâi fără plată, apoi la plata cu ora între 1947 și 1949 pentru ca, în final, să obțină un post oficial între 1949 și 1958, dată la care obține și un post de titular de limba română la Universitatea din Strasbourg. Având 16 ani de activitate neîntreruptă, Nandriș este primul care rămâne atât de mult timp la Școala de limbi orientale. Corespondența lui Jean Boutière cu administrația școlii, arată că au existat o serie de tentative de destabilizare.

În februarie 1947, o copie a unei scrisori a lui Boutière, adresată probabil Ambasadei României, răspunde zvonurilor care circulau în mediul românesc din Paris cu privire la un „scandal despre niște cărți fasciste folosite la Școala de limbi orientale” și la un raport care îl incrimina pe Octavian Nandriș. Boutière îi ia apărarea repetitorului său, pe care îl absolvă de orice vină, și își asumă întreaga responsabilitate pentru situația creată: într-un context în care materialele didactice lipseau cu desăvârșire, la Școală se foloseau manuale mai vechi, printre care un manual elementar de lectură în care apărea într-adevăr portretul mareșalului Antonescu alături de cel al Regelui. Mai precizează că, el însuși făcând parte din mișcarea de rezistență în timpul războiului, nu are nicio simpatie față de fasciști, dar că este obligat să lucreze cu cărțile pe care le are la dispoziție și cere prin urmare noului Guvern al României să îi trimită altele.

Apoi, în luna decembrie a aceluiași an, se transmite Școlii un denunț prin intermediul Cabinetului Ministerului Educației Naționale din Franța, semnalând următorul lucru: „catedra de limba română a Școlii superioare de limbi orientale ar fi ocupată de un membru notoriu al Gărzii de Fier, domnul Nandriș” și sugerând înlocuirea acestuia cu un alt român „învățător la Școala românească din Issy les Moulineaux, post care i-a fost retras din cauza statutului său de membru al Partidului Socialist”. Administratorul Școlii dă un răspuns ferm și argumentat, precizând că Nandriș nu este titular, ci repetitor, că aduce satisfacție deplină instituției, că „acuzația de «legionar» este adesea lansată cu ușurință”, că persoana în cauză o contestă cu vehemență și că nu face politică în timpul orelor de curs. Administratorul semnalează că în situația de față sunt probabil în joc interese personale și politice și profită de ocazie pentru a reaminti Ministerului nevoia de a finanța acest tip de post din bugetul propriu, pentru a nu mai risca acest tip de ingerință[20]. Postul de repetitor va fi recunoscut oficial în anul următor, iar Nandriș îl va ocupa încă 10 ani. Acest episod este revelator pentru ecourile pariziene ale marii epurări care a avut loc în instituțiile românești după instaurarea regimului comunist în 1947. În acest context, postul de repetitor de română de la Limbile Orientale, în ciuda remunerației modeste, protejează și conferă un statut, cu atât mai mult cu cât permite reînnoirea (anuală) a contractului pe perioade lungi.

Lucrurile se schimbă însă și în Franța începând cu anii 1960. Creșterea semnificativă a numărului de studenți cât și schimbările sociale și politice care au dus la revoltele din mai 1968 provoacă o transformare profundă a peisajului universitar și o diversificare a statutului cadrelor didactice. Înainte de 1968, Școala de limbi orientale era o instituție aparte, reglementată printr-un decret specific, cu propriile sale instanțe și proceduri de recrutare. Titularii unei catedre aveau titlul de Profesor, dar nu erau afiliați la (o) Universitate. În urma revoltei studențești din mai 1968, legea Faure a dus la desființarea Universității din Paris, care a fost reorganizată în 13 (noi) universități, Sorbonna fiind „împărțită” între Paris I (Panthéon-Sorbonne), Paris III (Sorbonne Nouvelle) și Paris IV (Paris-Sorbonne). În acest context, Școala națională de limbi orientale vii este integrată treptat în noul peisaj universitar și devine în 1971 INALCO (Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale), institut afiliat la vremea respectivă Universității Paris III. Își recâștigă autonomia în 1984, dobândind statutul de Grand Établissement, iar profesorii titulari rămân integrați în sistemul universitar. Tot în 1971 sunt create la INALCO departamentele. Printre acestea se numără și cel denumit „Europa centrală și orientală”, din care fac parte studiile de limba română alături de alte douăsprezece limbi din regiune predate la acea vreme. Departamentele înglobează mai multe limbi și oferă un cadru mai larg pentru îmbogățirea ofertei de cursuri de civilizație ale unor țări învecinate sau ale unor arii regionale coerente.

În ceea ce privește predarea limbii române, dezmembrarea Sorbonei a complicat într-un fel situația, deoarece, în timp ce INALCO a fost afiliat Universității Paris III, Institutul de Studii Românești a rămas la Universitatea Paris IV, probabil din cauza afinităților personale și politice ale lui Alain Guillermou[21]. În acest sens, a fost încheiat un protocol pentru a reglementa colaborarea, iar, începând din 1971, o parte din cursurile de limba română au fost comune celor două instituții și s-au desfășurat în diferitele sedii ale Sorbonei. Acest lucru a creat o oarecare confuzie cu privire la funcționarea programelor de română din cele două instituții și la afilierea cadrelor didactice care au predat acolo. Pe de altă parte, statutul acestora evoluează și se diversifică. În 1974, în cadrul acordului bilateral franco-român, se creează un post de lector și la INALCO, care este transformat rapid în post de asistent asociat, autoritățile române trimițând pe el nu mai puțin de șase profesori succesivi în anii 1970-1980. În contextul epocii respective, colaborarea în cadrul echipei de română nu este întotdeauna ușoară, între repetitorul provenit din exilul românesc parizian, lectorul sau asistentul trimis de la București, titularul francez responsabil de programa universitară și studenții uneori dezorientați din cauza conflictelor ideologice și a invidiilor adiacente. Într-un astfel de context instabil și în continuă schimbare, studiile românești de la INALCO trec de momentul decisiv din decembrie 1989 și se pregătesc pentru perioada de după, sub conducerea Catherinei Durandin, numită profesoară în 1983. Este prima femeie și prima istorică pe această funcție în cadrul Departamentului Europa Centrală și Orientală al instituției. Catherine Durandin evocă ea însăși această perioadă în paginile acestui dosar tematic.

La finalul acestui parcurs, ni se pare important să subliniem contribuția acestor profesori francezi la cultura română, precum și pe cea a profesorilor români la cunoașterea limbii și culturii lor în Franța, dar și pe cea a generațiilor de studenți (oare câți, în total?) care au urmat unii altora și care au hrănit constant studiile românești prin activitățile lor comune. Tuturor, această instituție atât de specifică și de specială – Limbile Orientale (Langues O’) –, le-a oferit un cadru ce le-a permis să elaboreze cursuri și lucrări durabile, cât și să se formeze și să creeze o comunitate de studiu, de cercetare și de schimburi intelectuale a cărei continuitate este remarcabilă, dacă nu chiar unică.

Evoluția nu se oprește aici: echipa pedagogică s-a extins și s-a stabilizat, numărul studenților a crescut semnificativ în ultimii ani, însă contextul național, politic și bugetar din Franța nu (mai) este din nefericire propice studiului limbilor și culturilor considerate „mici”, deși actualitatea europeană și internațională justifică pe deplin acest lucru. Prezența studenților români sau vorbitori de limba română la Limbile Orientale arată o continuitate remarcabilă, care face trimitere la legăturile franco-române vechi și ele de 150 de ani, iar numărul lor în creștere constantă reflectă nu numai mișcările migratorii din ultimii treizeci de ani, ci și, fără îndoială, noile nevoi de formare și de cunoaștere ale acestui public. Lor li se adaugă astăzi numeroși studenți din Republica Moldova. Starea aceasta de fapt determină evoluția și ajustarea activității noastre nu doar de predare, cât și de cercetare.

Din perspectiva peisajului universitar francez (și european?), trebuie să subliniem, din păcate, și o evoluție negativă și contradictorie în raport cu dinamismul prezenței românești și cu nevoile studiilor românești în Franța, și anume reducerea numărului de posturi în universități, atât de titulari, cât și de lectori, ceea ce a dus la închiderea programelor și cursurilor de română la Lyon, la Montpellier, la Saint-Etienne, la Grenoble, la Dijon, la Toulouse și la Paris IV. Se subliniază adesea unicitatea INALCO-ului pentru predarea și studierea a numeroase limbi, inclusiv europene. După ce a fost prima instituție care a introdus predarea limbii române în Franța, sperăm că nu va fi și ultima.

Sursă: Archives Nationales, cotes 62AJ 19 à 21 (registres d’inscriptions des élèves réguliers et des auditeurs libres) et 62AJ30 (listes des élèves par cours); liste des diplômés dans le volume Langues O’ 1795-1995. Deux siècles d’histoire de l’École des langues orientales, Hervas, 1995, pp.441-442.

Lista cadrelor didactice:

Titulari (profesori și conferențiari universitari):

Émile Picot (1875-1909)

Mario Roques (1909-1937)

Jean Boutière (1938-1948)

Alain Guillermou (1948-1978)

Catherine Durandin (1983-2015),

Andreia Roman (1994-2008),

Martine Coene (2004-2010)

Alexandru Mardale (2008-…),

Cécile Folschweiller (2010-…),

Irina Gridan (2015-…)

Repetitori (fără plată sau cu contract):

George Moroianu (1894-1896?)

Ion-Aurel Candrea-Hecht (1897-1900?)

Nicolae I. Apostolescu (1908-1909?)

Octavian Nandriș (1943-1958)

Titus Bărbulescu (1959-1969)

Eleonore Cosmopol (1980-1998)

Lectori de schimb și asistenți asociați:

Valeriu Stoleriu (1974-1975)

Leon Baconsky (1975-1977)

Grigore Țugui (1977-1979)

Ecaterina Alexandrescu (1981-1984)

Mircea Curticean (1984-1985)

Maîtres de langue:

Paul Miclău (1988-1991)

Alexandru Călinescu (1991-1997)

Repetitori (după noul regim):

Mircea Anghelescu (1997-1999)

Horațiu Decuble (1999-2001)

Magda Cârneci (2001-2005)

Georgeta Hanganu (2005-2007)

Gabriela Halasiu (2007-2010)

Irina Gridan (2010-2013)

Adriana Sferle (2013-2017)

Ina Delaunay-Ciodaru (2017-2023)

Oana Ciodaru (2023-2024)

Beatrice Pahonțu-Serafino (2024-…)

Colaboratori externi care au predat cursuri specifice în perioada recentă

Matei Cazacu (1994-2011)

Cristina Hermeziu (2022-2025)

Elemente de bibliografie:

Despre studiile românești la Limbile Orientale:

Apostolescu, Nicolae I., „Studiul limbii române la Paris”, Revista pentru istorie, arheologie și filologie, vol. X, 1909, pp. 361-362.

Boutière, Jean, Le roumain à l’École Nationale des Langues Orientales Vivantes, Paris, Imprimerie Nationale, 1948.

Cazacu Matei, Preda Simona, Istorie și istorii. Simona Preda în dialog cu istoricul Matei Cazacu, Bucureşti, Corint, 2024.

Durandin, Catherine, România mea comunistă, București, Vremea, 2018.

Folschweiller, Cécile (ed.), Émile Picot, secrétaire du prince de Roumanie. Correspondance de Bucarest (1866-1867), Paris, Presses de l’INALCO, 2020. http://www.inalco.fr/publication/emile-picot-secretaire-prince-roumanie-correspondance-bucarest-1866-1867-1.

Folschweiller, Cécile, „Les études roumaines à l’École des langues orientales, des débuts (1875) à l’entre-deux-guerres” , in Marès Antoine (dir.), La France et l’Europe médiane: construction des savoirs savants, Paris, Institut d’études slaves, 2019, pp. 199-212.

Folschweiller, Cécile, „Émile Picot, bibliographe et premier professeur de roumain aux Langues Orientales”, publicat în Le Carreau de la BULAC, 14 janvier 2019, https://bulac.hypotheses.org/14627.

Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2025, p. 101-111.Folschweiller, Cécile, „Les répétiteurs de roumain à l’École des Langues Orientales de Paris”, in Lucia Dragomir, Dragoș Jipa, Oana Soare, Alina Popescu (dir.), Dynamique des échanges culturels franco-roumains: ancrages historiques et horizons futurs, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2025, pp. 101-111.

Georgescu-Tistu, Nicolae, „Émile Picot et ses travaux relatifs aux Roumains”, Mélanges de l’École roumaine en France, 1925, 1e partie, pp. 201-258.

Labrousse, Pierre (ed.), Langues’O 1795-1995. Deux siècles d’histoire de l’École des langues orientales, Paris, Hervas, 1995.

Pop, Sever (éd.), Mario Roques et les études roumaines. Pour un cinquantenaire scientifique, Paris, Institut universitaire roumain Charles Ier, 1953.

[1] Nicolae Iorga, „† Émile Picot”, Revista istorică, V, aprilie-mai 1919, pp. 62-63.

[2] În Franța, este cazul Universităților Sorbona Nouă, fostă Paris III (la departamentul de studii italieneşti şi româneşti), Aix en Provence (la departamentul de lingvistică romanică şi de română), Strasbourg (unde studiile româneşti ţin de institutul de studii romanice), cât şi la Consiliul Naţional al Universităţilor (CNU) unde limba română este integrată în secţiunea 14, „limbi, literaturi şi civilizaţii romanice: spaniolă, italiană, portugheză şi română”. Prin urmare, instituţia cea mai veche în care se predă limba română este şi cea în care româna are o poziţie aparte.

[3] „Lecția de deschidere a cursului de limba şi literatura română la Şcoala limbilor orientale vii din Paris”, Revue de linguistique et de philologie comparée, VIII, pp. 176-186.

[4] Vezi Cécile Folschweiller (ed.), Émile Picot, secrétaire du prince de Roumanie. Correspondance de Bucarest (1866-1867), Presses de l’INALCO, 2020, 303 pp.

[5] A se vedea, în acest sens, interviul cu Cécile Folschweiller la p. 50 din prezentul număr al revistei Scriptor.

[6] Arhivele naționale, INALCO, cota 20100053/42, la fel și pentru citatele următoare.

[7] Pentru cifrele exacte ale efectivelor de elevi și de absolvenți, a se vedea tabelele de la sfârşitul materialului.

[8] Reeditat în 1927 la Paris, apoi la București la Editura Cartea Românească.

[9] Raymond Weeks, lingvist american, titularul Catedrei de limbi romanice de la Universitatea din Missouri, apoi de la Universitatea Columbia din New York.

[10] Din scrisorile manuscrise ale lui Picot și Roques, păstrate la Biblioteca Institut de France.

[11] Grad specific obținut în urma unui concurs foarte selectiv și complex din sistemul de învățământ francez.

[12] Guide des étudiants à Paris pour l’année scolaire 1909-1910. Littératures et langues romanes (français, provençal, italien, espagnol, roumain), Paris, Editura Champion, 1909. Există și edițiile din următorii doi ani școlari, păstrate la Biblioteca Națională a Franței. Mario Roques le semnează prefața.

[13] Arhivele Naționale, INALCO, cota 201000320/98.

[14] Pentru lista completă a lucrărilor lor, a se vedea Georgescu-Tistu despre Picot și Sever Pop despre Roques (cf. bibliografie).

[15] Grigore Ureche, Chronique de Moldavie depuis le milieu du XIVe siècle jusqu’à l’an 1594. Texte roumain avec traduction française, notes historiques, tableaux généalogiques, glossaire et table par Émile Picot, E. Leroux, 1878 (XXXVII-662 p.).

[16] Mario Roques, Les premières traductions roumaines de l’Ancien Testament. Palia d’Orăştie (1581-1582). I. Préface et livre de la Genèse, Paris, Champion, 1925.

[17] Tradusă în românește în 1976: Viaţa şi opera lui Ion Creangă.

[18] Alain Guillermou, Manuel de langue roumaine, Paris, Klincksieck, 1953; Textes d’étude en langue roumaine, Paris, Klincksieck, 1960; Essai sur la syntaxe des propositions subordonnées dans le roumain littéraire contemporain, Paris, Didier, 1962.

[19] Arhivele INALCO, Departamentul de resurse umane, 8W192, dosarul Bakonsky.

[20] Arhivele naționale, INALCO, 20100053/42, dosarul Nandriș.

[21] Primul rector al Universității Paris IV este Alphonse Dupront, fost director al Institutului francez de studii superioare de la București între anii 1932-1940 şi prieten cu A. Guillermou.

Post Views: 73