N-am jinduit niciodată să ajung un pansiv profesional; dar am gustat panseurile altora, cu aceeași plăcere cu care înghiți o înghețată. Nu sunt un exaltat și de aceea mi-a plăcut mai mult să minimalizez emoția, evitând teatralul…

Interesul pentru cartea lui Dumitru Augustin Doman, Moartea de după moarte, are deci o altă explicație. Mai întâi m-a surprins titlul – căutat, foarte căutat! – care, oricâte petece de aiureală ar avea, întreține posibilitatea deschiderii unor ferestre orientate spre „priveliști” în stare să nutrească reflecții de a căror seriozitate să nu te miri mai întâi tu. Altfel, cartea poate trezi pasiuni ajutătoare conturării imaginii „lumii aceleia”, urmate de polemici zglobii, întreținute, mai cu seamă, de neofiți.

De ce mi se pare mie că unele dintre aforismele (originale) ale lui D.A.D. sunt gnoseologice cumva, iar drumul pe care merge – și uneori adastă – e al iraționalului? De aceea par dincolo de logica formală, pregătind posibilitatea unor mistere (doar e vorba de Marea Necunoscută!), pe care destui le-ar putea intui mistic, dogmatic deci. Viața este în fond lungă, îndestulător de lungă. Unii știu, alții află foarte târziu, alții luați cu treburi mari, desigur – niciodată. Tuturor le folosește la nimic această știință/neștiință (p. 109). Oare și asta (care?) să fie pricina pentru care termenii folosiți de autor întrevăd (și) beția de cuvinte? Poate o să fiu mai convingător, citând (iarăși?): Cu plapuma lui de nori mai negri, mai fumurii, mai albi transparenți, cerul era foarte jos. Era atât de jos că muribundului de pe covorul de iarbă din fața casei mereu i se părea că cerul îi va cădea în cap. Și peste nu mult timp, cerul i-a căzut în cap. în mod fatal (p. 56). Priveliștea întreținută de autor e htonică, efectul fiind indiscutabil hilar, încât comicul pare a fi ținta, nu iminența unui sfârșit, altfel indiferent, oțios aproape.

Cartea lui D.A.D. e despre o umbră celebră care se plimbă prin lume de la începutul ei și o va face, se pare, cine mai știe cât de-acum încolo. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare… Este o poveste despre stângăcia noastră în a ne apropia de o înțelegere care ni se refuză, iar când dorești să ți se dea totul, ai toate șansele să nu primești nimic. Când soarele apune cu totul la colțul muntelui argintiu, cascada de aur e tot mai subțire, ca finalul unui urinat (eu aș fi folosit un termen neaoș, vechi, nu unul… decent! – nota mea, G.N.) de vițel, iar Simion cel bolnav de trei ani pleacă definitiv din curtea lui mică, plină de oameni bând fericiți șampanie spumegândă, Simion se stinge încet dar definitiv cu un zâmbet amar pe buze (p. 65).

Nicio motivație nu poate fi admisă în relevarea neputințelor noastre în fața morții, fiindcă neîndemânatic va fi oricare gest dorit relevant sau reparator. D.A.D. ne-o spune tranșant: „Nietzsche a murit. Deci, nu mai e totul posibil” (p. 37).

Dar rugămintea mea, pentru cititorul bun, e să citească (nu să frunzărească) volumul. Este foarte important să adăugați – mental sau pe-o fișă – propriile dumneavoastră gânduri, chiar dacă, pe moment n-aveți încredere în ele, fiind fie naive, fie incomplete. D.A.D. a fost mai curajos ca domniile-voastre, cititorilor! Probabil D.A.D. n-a uitat – și ideea aceasta o sugerează pe alocuri – că filosoful Constantin Noica vorbea, nu în treacăt, de lumina umbrei. Ce va să însemne sintagma? Că o speranță trebuie să existe, unii o și intuiesc, nu în a învinge moartea, ci măcar în a-i descoperi, vai, o alternativă. Soluția? E greu să fii ferm în opinii, dar găsind un sprijin chiar și aiurea te încumeți, lată, Cioran de pildă (vezi p. 115) ne vine în ajutor: Ne zbuciumăm atâta – pentru ce? Ca să ajungem iarăși ce am fost înainte de a fi. Oare e obligatoriu ciclul: moarte-viață-moarte?

Dacă moartea, așa cum ne amintește mereu D.A.D. în locuri diferite din cartea lui, este „un proiect dus la bun sfârșit și de ultimul indolent” (p. 109), te mai liniștește cumva aserțiunea lui Lev Nicolaevici Tolstoi (p.107): Să mori înseamnă să pleci acolo de unde ai venit. Ce e acolo? Trebuie să fie bine, dacă ne luăm după acele minunate ființe, copiii, care vin de acolo.

E simplu de înțeles de ce dl. Dumitru Augustin Doman, pertractând îndelung, s-a hotărât să ne convingă ce este moartea, trimițând imaginația și dincolo de moarte, completându-și intenția cu contribuția mizericordioasă a lui Adrian Alui Gheorghe, Legături primejdioase, în loc de postfață. Cu tot aspectul livresc al volumului, D.A.D. rămâne pentru mine un cercetător care și-a exercitat însușirea de eseist persuasiv, dându-ne nu numai un exemplu de cum se experimentează, chiar dacă nu exhaustiv, o temă, dar punând alături și propriile opinii frământate în timp. Nimic nu e blamabil din ce-a gândit și scris D.A.D., mai cu seamă că structura cărții îl ajută pe cititorul serios să-și ordoneze propriile idei.

Întregul volum este al unui scriitor matur, iar cu puțină bunăvoință îl poți încadra în specia serioasă a nuvelei, întrucât firul narativ e ireproșabil, iar limbajul încântător.

Mă opresc, amintind cititorilor și lui D.A.D., că, într-un aforism celebru, Lucian Blaga ne avertiza: Faptul că viețile noastre se încheie cu moarte, nu înseamnă că moartea este scopul vieții!

 

P.S. De „mestecat” certitudinea (aproape) a scriitorului Ion Fercu din Buhuși, care, într-o secvență din autograful pe cartea impresionantă „Prin subteranele dostoievskiene”, scrie: … această poveste despre cel care mi-a spus că 2 x 2 = 4 nu este viață, ci începutul morții… De meditat, de meditat, de meditat!

20 iulie, 2019 Bârlad

 

Gruia Novac

[„Baaadul literar”, nr. 11 (48), iulie septembrie 2019]