Ioan-Aurel POP

Parlamentul României a adoptat în decembrie 2025 modificări ale legislației privind combaterea extremismului (măsură cunoscută informal ca „Legea Vexler”), înăsprind pedepsele contra celor care recurg la promovarea antisemitismului, fascismului, legionarismului, rasismului și xenofobiei, a discursului instigator la ură în general. Măsura a fost justificată de existența unor anumite manifestări antisemite, revigorate în ultimul timp. Acest „ultim timp” se referă mai ales la intervalul de după atacul HAMAS din 7 octombrie 2023 și după acutizarea crizei din Fâșia Gaza și din Orientul Mijlociu în general, acțiuni care au generat o creștere semnificativă a manifestărilor cu caracter antisemit. De asemenea, introducerea disciplinei „Istoria evreilor. Holocaustul” la învățământul liceal a reprezentant un alt eveniment-cheie care a influențat creșterea mesajelor negaționiste, conspiraționiste și antisemite. Au fost semnalate vandalizarea unor cimitire evreiești la Reghin, la Arad, la Ploiești, precum și desfășurarea unor activități dedicate unor personalități din trecut, care au avut și atitudini antisemite. Acestea sunt semnalări culese în urma relatărilor unor instituții specializate.

Din prezentarea seacă a faptelor nu se desprind concluzii relevante, dar se poate înțelege că antisemitismul este destul de puternic în România. Conform datelor celui mai recent recensământ, din 2021, în România s-au înregistrat 2.378 persoane de etnie evreiască (cam 0,012% din întreaga populație), număr în scădere față de trecut. Numerele și procentajele nu sunt, însă, foarte importante în acest caz, fiindcă s-a dovedit că poate să existe antisemitism și fără evrei.

Totuși, recent, s-au petrecut pe scena mondială și nu neapărat în România o serie de fapte grave. Tulburarea liniștii relative a lumii, prin războiul pornit de Rusia împotriva Ucrainei, prin războiul civil din statul Israel și prin războiul din Orientul Mijlociu, în care sunt implicate mai multe țări, precum Iran, S.U.A., Israel, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită etc., a generat în Europa o serie de atitudini și de acțiuni cum nu a mai cunoscut continentul de la Al Doilea Război Mondial încoace.

Uniunea Europeană și NATO (mult mai mult decât Statele Unite) s-au poziționat ferm contra Federației Ruse. Aceasta din urmă, adoptând vechea ideologie imperială, s-a izolat tot mai mult de Europa și a invocat „ostilitatea istorică a Occidentului față de marele popor rus”.

La 7 octombrie 2023 HAMAS din Fâșia Gaza a lansat un atac sângeros asupra civililor israelieni, a trimis mii de rachete asupra țintelor israeliene și sute de militanți să se infiltreze în instalațiile și comunitățile militare israeliene, unde s-au ciocnit cu forțele de securitate. Reacția Israelului nu a întârziat să apară și a fost extrem de dură. În urma unor întâmplări care s-au acumulat, Uniunea Europeană a luat măsuri contra Israelului, a adoptat sancțiuni contra acestui stat, fapt pentru care prim-ministrul israelian a declarat „falimentul moral” al UE. Premierul Spaniei Pedro Sanchez a arătat recent că guvernul de la Madrid va prezenta propunerea ca UE să rupă relația de asociere cu Israelul. Premierul italian Giorgia Meloni a anunțat în aprilie 2026 suspendarea acordului de cooperare a Italiei, în domeniul apărării, cu Israelul. Toate acestea sunt fără precedent de la 1945 încoace. România nu s-a raliat decât formal măsurilor luate de UE, încercând să păstreze un echilibru, conștientă fiind că tendința unor state arabe și mai ales a unor organizații teroriste din Orientul Mijlociu este preluarea supremației în regiune, în Europa și în lume, prin instaurarea „Califatului mondial”. Pe fondul acesta al încordării relațiilor dintre Uniunea Europeană și Israel, a crescut ponderea manifestărilor anti-Israel și antisemite în întreaga lume, cu precădere în SUA și Europa.

 

Putem și trebuie să mergem mult în urmă

Prin urmare, Legea Vexler a căzut într-un moment cel puțin nepotrivit, de mare încordare internațională. Dar faptul putea să treacă ușor, fără asperități, dacă nu urmau să intre în scenă anumiți pescuitori în ape tulburi, care s-au gândit să profite de situație și să agite și mai mult atmosfera. În ce fel? Toată lumea știe că o lege nu poate sancționa decât fapte comise după momentul emiterii sale și nu înainte. Astfel, se înțelege că cei care urmau să recurgă, după decembrie 2025, la „promovarea antisemitismului, fascismului, legionarismului, rasismului și xenofobiei” trebuiau să suporte rigorile acestei legi. Așa a înțeles toată lumea cu scaun la cap.

Dar au apărut curând reclamații ale unor așa-zise ONG-uri care semnalau fapte demult trecute și cereau revocarea lor pe temeiul acestei legi. Aceste reclamații nu fac deloc referire la fapte actuale și nici la rasism și xenofobie, ci exclusiv la antisemitism, fascism și legionarism. Și nu se referă la maghiarii sau la germanii care au fost antisemiți sau cu vederi de extremă dreapta din România, ci doar la români. Dintre români, sunt preferați marii poeți, prozatori, filosofi, istorici, sociologi, economiști, oameni politici, făuritori ai României Întregite etc., adică personalități marcante ale culturii naționale. S-a început cu Octavian Goga (1881-1938), conducător (alături de A.C. Cuza) al unui guvern de extremă dreaptă care a condus țara 44 de zile și care a luat măsuri antisemite. Toate s-au petrecut în urmă cu aproape un secol, în perioada interbelică. Dacă așa stau lucrurile, atunci lista este lungă, fiindcă rasismul, xenofobia, antisemitismul, anticreștinismul, antiromânismul etc., adică discriminarea, excluziunea, ura sunt sentimente vechi, generatoare de fapte.

Unii pot gândi că nu are rost să ne oprim la perioada interbelică, ci că putem și trebuie să mergem mult în urmă. Până unde? Până unde avem interes, firește. Oricum, dacă Goga poate să fie adus la bară sau, mai rău, condamnat, atunci pot urma foarte mulți. Cineva mi-a spus nu demult că se pot descoperi și în romanele lui Liviu Rebreanu anumite „unduiri” vagi antisemite. Lăsând gluma la o parte, sunt nume precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Țuțea, Radu Gyr, Constantin Noica, Alexandru Vaida-Voevod, Gheorghe I. Brătianu, Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Petre Carp și așa mai departe, în ale căror scrieri și atitudini se pot descoperi ușor „elemente neconforme”, cum se zicea odată. Cineva, văzând acest început de listă, ar putea constata că, din moment ce toți aceștia au fost răi, înseamnă că întreg poporul român a fost și este rău.

În această atmosferă apăsătoare, se cuvine să ne trezim, totuși, să facem câteva constatări. Întreaga mișcare pornită acum în urma legii cu pricina nu ține cont de câteva elemente logice. În primul rând, trebuie luat în seamă contextul actual internațional. Au crescut manifestările de un anumit fel numai în România? Nu, ci ele se afirmă puternic peste tot. Prin urmare, nu numai românii sunt de vină sau nu în primul rând ei. Faptul arată că românii trebuie considerați în cadrul european și mondial. Oare se înmulțeau (inclusiv în România) manifestările antisemite dacă nu se inflama atmosfera internațională?

În al doilea rând, judecarea celor din trecut pe baza legilor și moralei de azi este greșită. I-am luat pe toți marii poeți romantici ai Europei Centrale și Orientale, adică pe aceia care au trăit în secolul lui Eminescu, în secolul al XIX-lea, supranumit „Secolul națiunilor” și am descoperit că toți sunt „xenofobi”, „șovini”, mulți și „antisemiți”[1], de la Alexandr Pușkin și Taras Șevcenko până la Petőfi Sándor. Faptul arată că nimeni nu poate să fie extras din propria lume, proiectat în viitor și fetișizat după reguli actuale, că Eminescu aparține timpului lui și oamenilor lui. La fel este cu Octavian Goga, care a murit, amărât și bolnav, la câteva luni după ce a părăsit meteorica lui guvernare. Legea de retragere a cetățeniei multor evrei din România (emisă în ianuarie 1938) – pe care el nu a apucat să o aplice niciodată – trebuie să stea lângă „ultimatumul” dat tot de Goga prefecților, la 7 februarie 1938: „Sunt informat că în multe județe s-au săvârșit excese antisemite rămase nesancționate, contribuind la neliniștea din țară. Guvernul, care pentru prima oară a pus chestiunea evreiască, este hotărât să o rezolve pe calea legii. […] Orice tulburări, ca agresiuni, devastări, acte de brutalitate, sunt împotriva intereselor Guvernului. De aceea, vă rog să mențineți o ordine perfectă și vă fac responsabili personal cu întreaga situație de cele ce se vor petrece de aici înainte”. Peste o săptămână, poetul avea să plece de la putere, dar oare par acestea cuvintele unui scelerat și iresponsabil?

 

Niciun creator mare nu a fost universal de-a dreptul

Își imaginează cineva că, dacă Octavian Goga este „demascat” drept antisemit, îi vor iubi toți românii pe evrei și îl vor urî de moarte pe cel ce scrisese De ce m-ați dat de lângă voi și Laie Chiorul? Își poate închipui cineva că, dacă se repun pe tapet anumite articole din tinerețe ale lui Mircea Eliade, lumea nu va mai citi Maitreyi, Pe strada Mântuleasa sau tratatul de istoria religiilor? Sau că ar putea fi cineva atât de mărginit încât să nu mai publice nuvela La țigănci fiindcă ar avea un titlu „incorect politic”? La fel este și cu Eminescu: ce importanță are publicistica sa acidă și uneori cu note îndreptate contra străinilor care stăpâneau pământuri românești sau contra arendașilor evrei, din moment ce Eminescu a scris Luceafărul? Toate aceste opreliști – în vigoare sau preconizate – nu fac decât să tulbure și mai mult atmosfera foarte încărcată și să sporească antisemitismul, rasismul, xenofobia etc.

Dacă un formator de opinie spune sau scrie exact ceea ce au făcut Goga, Eliade, Eminescu de-a lungul vieților lor, cu cele bune și cu cele rele, nu va ști oare publicul să discearnă? Dacă tot venim și înveninăm opinia publică cu chestiuni mărunte, de viață privată, cu greșeli omenești, cu ideologii condamnate de istorie nu facem decât să sporim interesul pentru asemenea lucruri, să reînviem idei și să dăm idei. Dacă știm de ce au crescut „mesajele negaționiste, conspiraționiste și antisemite” în ultimul timp, ce treabă să avem cu Goga și cu Eliade? Oare poate să-și închipuie cineva că, veștejindu-l pe Goga, care a ajuns la sufletul românului cu ai noștri „codri verzi de brad”, se vor găsi mulți români să-l urască pe poet? Dimpotrivă, se vor întreba cine sunt denigratorii și-i vor urî pe aceia. Am văzut și critici „subțiri” care încearcă să minimalizeze creația bardului – numit de istoricii literari autentici poeta vates – pentru că ar exprima realități arhaice și idilice, pentru că ar fi fost simplist și sămănătorist, pentru că nu ar fi putut pătrunde adâncimile filosofice rafinate etc. Acestea sunt povești de adormit copii sau mesaje de denigrare intenționată a românilor.

Românii îi iubesc pe Goga, pe Iorga, pe Eliade și pe Eminescu nu pentru greșelile sau slăbiciunile lor, ci pentru că au exprimat sufletul poporului lor, pentru că ei au putut să primească mesajul lor de bine, mai simplu sau mai sofisticat. Dar l-au receptat ca fiind de bine. Încercarea de a face acest mesaj „de rău” se întoarce contra inițiatorilor.

Niciun creator mare nu a fost universal de-a dreptul: Shakespeare nu poate fi înțeles în afara spațiului spiritual englez sau de tip englez; Cervantes trebuie plasat în Spania timpului său; Dante este italian până în măduva oaselor; Goethe exprimă moștenirea lumii germane; Dostoievski este întruchiparea sufletului rus etc. Cu toții, exprimând specificul locului de naștere și de formare, au devenit universali. Cu toții au exprimat însă și idei „neconforme” după gândirea noastră de azi și chiar după valorile universale și etern valabile. Așa este lumea și n-o putem noi schimba. Alecsandri zisese demult: „Lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”. Noi facem lumea, iar în ea ideile fixe aduc numai nenorociri. Immanuel Kant i-a definit bine pe oameni: cei înțelepți își schimbă ideile, se răzgândesc, proștii niciodată.

O lege actuală trebuie să combată extremismul de azi și de mâine

Tribunalele internaționale i-au condamnat pe „criminalii de război” și pe alți criminali la timpul potrivit. Am ajuns să căutăm astăzi alți criminali, iar dacă nu sunt să-i inventăm. Am impresia că cei care fac acest lucru vor să incite spiritele în mod conștient, să sporească relele lumii. Ar fi păcat să cădem în plasa acestor noi propagandiști care, neputând câștiga războaiele prezentului și propriile războaie, se războiesc cu trecutul și cu românii valoroși.

O lege actuală trebuie să combată extremismul de azi și de mâine, nu pe cel presupus, al unor oameni demult apuși. Acești oameni și-au dat măsura greșelilor lor, dar mai ales măsura valorii. Să lăsăm greșelile în uitare (ei nu le mai pot repeta!) și să-i lăudăm pentru binele făcut comunității. Exhibarea ostentativă a erorilor nu duce întotdeauna la evitarea lor, ci, dimpotrivă, duce la reluarea lor. Propaganda a avut întotdeauna un pandant primejdios: a stârnit reacții contrare celor susținute de repetatele mesaje nechibzuite. Sau să credem că sunt forțe care, sub aparența combaterii relelor trecutului, doresc repetarea și augmentarea lor? Legile drepte pot să fie înțelese și aplicate nedrept, dar societatea trebuie să vegheze să nu se întâmple acest lucru.

Memoria colectivă are nevoie de simboluri, iar o stradă cu numele lui Mircea Eliade, o bibliotecă botezată „Octavian Goga” sau o statuie a lui Mihai Eminescu sunt asemenea simboluri. Nu atentați la ele, căci atentați la felul nostru de a fi români și asta este foarte grav! Europa nu este formată din indivizi, ci din popoare sau națiuni care au conștiință europeană. Distrugând națiunile și identitățile naționale, distrugeți însăși Europa. Și ce ne mai rămâne?

[1] Termenul de antisemitism a apărut abia la finele secolului al XIX-lea.