Andra DOROFTEI

O nouă conversație despre AI pare o dezbatere apatică, fără nicio utilitate. Se discută atât de intens despre subiect încât orice observație suplimentară își poate pierde rapid din consistență, fiind considerată nesemnificativă. În tot vacarmul acesta revoluționar, distingem cu ușurință două tabere dominante, bulversate în egală măsură – una dintre ele educată, exersată, adesea deținătoare a acestor noi-deveniți mamuți tehnologici, și, cel mai important, aptă să emită judecăți de valoare plauzibile. A doua tabără, cu umile cunoștințe tehnice, observatoare din umbră, deranjată vehement de valul acesta, fără doar și poate, alarmant, totuși incapabilă să emită opinii argumentate. Practic, de ce avem nevoie la momentul actual este un centru obiectiv, care cunoaște subiectul și poate elabora un set de soluții valoroase, dar mai ales funcționale, care să elimine această intens-discutată inteligență artificială de pe lista riscurilor globale majore.

 

CEO și bunica din Popricani

Îl ascultăm îngândurați pe modestul Geoffrey Hinton, supranumit „nașul AI-ului”, care ne povestește, cu foarte mult calm, cum erau privite cu scepticism, și fiind foarte puțin înțelese, rețelele neuronale la începutul carierei lui (anii 1970-1980), cum a fost revoluționat domeniul și cum el a ajuns astăzi să avertizeze în mod constant societatea cu privire la riscurile pe care le expune avansul necontrolat al tehnologiilor AI.

Și ulterior privim siderați la Dario Amodei, CEO-ul Anthropic, care afirmă în mod constant vulnerabilitățile pe care le aduce în discuție inteligența artificială. Ne povestește aproape ipocrit cum deja este afectată piața muncii și despre cum el însuși este implicat în limitarea acestor consecințe nedorite, despre cum echipele Anthropic vor fi concentrate pe soluționarea acestor aspecte. Și, din păcate, nimic din coerența lui hiperactivă nu pare să îl facă verosimil.

Și apoi ne întoarcem cu îngăduință la Demis Hassabis, la entuziasmul lui neafectat, la pasiunea și inteligența sa incredibilă. Demis Hassabis este CEO-ul Google DeepMind care probabil ar petrece și șase ore cu bunica noastră din Popricani să îi explice cu răbdare ce este inteligența artificială generală și despre cum cercetarea în acest domeniu poate oferi răspunsuri inovatoare la problemele stagnante ale umanității.

Însă, pentru mare parte din societate, realitatea AI e percepută în mod diferit. Oricât de informați am fi, oricât efort am depune pentru a ne menține constant conectați la noile curente din acest domeniu, oricât de plauzibil am juca rolul expertului, ceva ne scapă. Fenomenul științific, în toată măreția lui și expansiunea-i neobosită, este imposibil de urmărit de majoritate. Cu siguranță că nu uimește pe nimeni că umanitatea nu poate ține pasul cu detaliile tehnologice actuale, volatile, dinamice, perpetuu actualizate. Consumăm o interfață, conversăm cu diferite chat-uri, utilizăm agenți, facem uz de skill-uri, ne bucurăm că munca noastră a devenit mai ușoară (doar în aparență uneori), dar rămânem străini față de fundamentul acestor schimbări. Imposibilitatea de a vedea dincolo de aceste limite vine fie din natura noastră umană natural obtuză, fie pentru că suntem tentați, mai întâi, și apoi forțați să ne adaptăm galopant la o serie de schimbări care nu mai servesc niciunul dintre scopurile esențiale ale societății. Suntem extenuați și vexați pentru că realitatea pare să nu se potrivească cu promisiunea care ni s-a făcut de la început: AI va îmbunătăți calitatea vieții.

Ne trezim obosiți la sfârșitul săptămânii, mereu hăituiți de o cantitate crescândă de informații, reluăm mental imaginile părinților și bunicilor noștri, care, în ciuda traiului mult mai auster, aveau o energie care nouă ni se pare din ce în ce mai deconectată de realitate. Noi, oamenii, nu am fost foarte atenți cu noi înșine niciodată. Revoluțiile tehnologice au fost mereu disruptive. Mereu ne-am adaptat mai ușor sau mai greu la noutate, însă invariabil a existat un grup care a fost eliminat din basmul aberant al viitorului iluzoriu. Întotdeauna au existat așa-zisele „victime colaterale”. Acum însă suntem un grup imens de încercănați, care se bat cu diplomele în piept și poartă discuții abstracte, cu probleme de somn, vacanțe scumpe și fără nicio picătură de entuziasm la prima oră a zilei.

Ne-am făcut temele, ne-am documentat, ne-am respecializat și, aparent, calitatea vieții noastre pare să graviteze plictisitor într-o baltă de contradicții. Pare din ce în ce mai evident că, dacă nu ești un mogul tech care accelerează spre viitor împreună cu echipele angajate, dispuse să flexeze realitatea spre alte dimensiuni, atunci ai cam pierdut cursa. Auzi același discurs gol, fără nicio responsabilizare, cum bate în carcasele noastre anxioase „trebuie să ne adaptăm la schimbare”. Oricât de curios ai fi, oricât de natural ți se pare să asimilezi schimbarea, din orgoliu sau din dorința de a supraviețui sau din simpla nevoie de a înțelege – oricât de antrenat vei fi în această direcție, ești epuizat. Poți purta orice mască îți dorești. Vei da orice pentru o oră de somn în plus.

Paradoxul Fermi al Inteligenței Artificiale

Nu putem nici să aberăm cu ignoranță că AI va ajunge să elimine omul în mod deliberat, dar nici nu trebuie să ignorăm faptul că viața noastră nu devine mai ușoară, ci mai complexă, mai obositoare, mai egoistă, mai dezumanizantă. Deși schimbările din majoritatea domeniilor bifează clar opțiunea de a ameliora, sub orice formă, existența noastră fragilă, cu greu mai resimțim beneficiile acestor schimbări. Deși ele sunt acolo, nu reușim să le mai distingem pentru că pur și simplu nu mai au nicio semnificație pentru universul nostru imediat. Suntem captivi într-un paradox Fermi al AI-ului. Sunt transformări evidente care oferă mii de soluții, totuși nicio soluție pentru ochii noștri crispați de oboseală. Unde este schimbarea promisă?

Dacă în ultimii trei ani s-a cristalizat destul de puternic lista celor mai importante temeri în ceea ce privește dezvoltarea necontrolată a AI-ului, și suntem evident constrânși de dezinformare, problemele de securitate pe care le ridică la varii niveluri, moștenirea unor prejudecăți (bias inheritance), haosul generat în piața locurilor de muncă, problema ecologică dată de consumul de energie – să nu trecem cu vederea un candidat suplimentar pe lista acestor provocări – fenomenul de epuizare a umanității. Nu este o noutate. La sfârșitul anului 2022 și începutul lui 2023, când Chat GPT crește abrupt în popularitate, își face simțită apariția și această stare colectivă de oboseală dată de complexitatea schimbării în sfera inteligenței artificiale, starea perpetuă de transformare, problemele de etică ridicate, frica obsesivă de pierdere a locului de muncă.

Tot acest amalgam vine să provoace umanitatea palpabil. Dincolo de problemele de nișă ridicate, dincolo de temerile nefondate, în afara universurilor science-fiction în care ne situăm subiectiv, după toate cortinele din lume și în spatele obsesiei umane pentru putere financiară, sau dincolo de orice vis draconic specific civilizației noastre, când închidem lumina nu mai avem șansa unui trai rezonabil. Acum este momentul când trebuie să reglementăm aceste tehnologii astfel încât viața noastră simplă să nu mai fie bagatelizată în favoarea competiției dintre companii, a tensiunilor geopolitice sau a presiunii comerciale. Inteligența artificială trebuie să lucreze, iar inteligența umană trebuie să se recupereze.