Ioana Maria STĂNCESCU

Adina Iorgu a rămas proțăpită în fața oglinzii ovale, din antreu. Cu o sprânceană ridicată și un gest afectat, și-a petrecut de două ori eșarfa cu păuni în jurul gâtului. Avea un gât lung și o bărbie ascuțită sub care tremura molatic un fald de piele înroșită, ca la curcan, pe care se chinuia să-l ascundă ori de câte ori ieșea din casă.

La radio, crainicul tocmai ce anunțase un sfârșit de zi vântos, poate chiar cu ploaie.

– Să nu uit umbrela, și-a spus madam Iorgu, căreia de mică i se băgase în cap că e sensibilă la răcoare și curent. Toată viața se păzise de angine, viroze și alte dezagremente care, odată pornite, îi aduceau aminte că sănătatea e fragilă, azi e, mâine dispare, așa cum dispăruseră rând pe rând toți ai ei, lăsând-o de izbeliște, ca pe o amărâtă.

Din punctul ăsta de vedere, ea și Griveille împărtășeau aceeași soartă. O luase de la un adăpost din afara Bucureștiului, unde zăcea abandonată după ce stăpâna îi murise într-un accident stupid: se otrăvise cu ciuperci. Când i-a văzut poza pe facebook, n-a mai stat pe gânduri. Citise în privirea patrupedului o amărăciune familiară, aceeași pe care o descoperea aproape cu încântare, ori de câte ori se oprea în fața unei oglinzi. O tristețe fără motiv, aproape studiată, menită să-i confere acel „je ne sais quoi” pe care mintea ei se cățăra mândră, până deasupra celorlalți. Așa că atunci când soarta i-a dat ocazia să-și ofere un pandant canin, cu privirea tulburată de o undă de tristețe inexplicabilă, Adina Iorgu n-a mai stat pe gânduri și a semnat actele de adopție.

Uneori, stătea cu degetele îngropate în blana cârlionțată a cățelușei, amestec de caniș cu vagabond de talie mare, și-i vorbea pe franțuzește, cum făcea pe vremuri, cu fiică-sa. Doar că Isabelle a ei, pe care toți ceilalți o strigau cu cel de-al doilea prenume, Ileana, avea părul drept, blond și cu fir subțire. Iar franceza maică-sii o făcuse să sară ca arsă de unde era și să plece cât mai departe. Așa ajunsese în Canada.

Trecuseră doi ani de când nu mai călcase prin București, vorbeau, ce-i drept, pe video, când o suna, primul lucru era să le împingă pe fete în fața camerei ca în fața plutonului de execuție, le punea să recite rapid, într-o română stricată, ce mai făcuseră pe la școală, apoi era rândul ei și al maică-sii să-și spună nimicuri, grăbite parcă să închidă înainte ca lucrurile să deraieze și vorbele să taie, iarăși, în carne vie. De iubit se iubeau, dar cel mai adesea și-o spuneau după ce închideau telefonul.

– Hai, Griveille, hai la plimbare până nu ne prinde ploaia, că nu vrem să răcim nici una, nici alta, a spus Adina Iorgu și a luat lesa din cuier.

Întinsă pe gresie, cățeaua a căscat și a dat absent din coadă. Nu părea să aibă chef de mers pe-afară. Îmbătrânise și nu-i mai plăcea să se flendure prin parcuri și pe străzi. Dar nu era după ea, o știa foarte bine, așa că s-a scărpinat cu laba după ureche, s-a mobilizat singură cu un lătrat scurt și s-a pus în patru labe, domolind la timp căutătura nemulțumită, de fostă profesoară, a Adinei Iorgu. Elevii o respectaseră întotdeauna. Câțiva, probabil, o și îndrăgiseră. Poate chiar și Felix, mai ales că în calitate de vecină îi rotunjise des notele în favoarea lui. Așa un băiat ar fi vrut și ea pentru fiică-sa. Un rebel brunet, cu suflet bun și privire blândă. Unul care acum, ajuns la jumătatea vieții, răspândea în jur ceva din forța și calmul unui animal de pradă sătul.

Gândul ăsta i-a smuls Adinei Iorgu un zâmbet. Chiar așa, ar trebui să-l invite într-o seară la un pahar de vin bun, franțuzesc. Spre deosebire de restul cucoanelor, ea refuza să ia parte la toată desfășurarea de forțe care se producea în bloc, de două ori pe an, de Paște și de Crăciun, când, conform unei tradiții împământenite încă de când era Coana mare fată, domnul Nicu de la Focșani descindea pe rând în bucătăriile lor, golindu-și sacul cu povești și damigenele de vin și țuică în felurite sticle de plastic păstrate cu sfințenie de-a lungul întregului an.

Madam Iorgu nu era ceea ce se putea numi o băutoare împătimită. Pentru ea, paharul cu picior, umplut pe un sfert în fiecare seară, era, de fapt, un mic arsenal de luptă. Așezat la îndemână pe o măsuță joasă, din lemn de tec, alături de un carnețel, un stilou și un petit Larousse illustré pe care se amuza răsfoindu-l periodic, recipientul de cristal era menit să alunge spaimele care năvăleau peste ea de îndată ce lumina zilei se topea printre dârele de întuneric, lăsând noaptea să împrăștie cu forța unui vânt potrivnic, toate scenariile optimiste, întrevăzute la trezire.

Noaptea, frica ieșea ca un șobolan uriaș, atras de liniște și de singurătate. O auzea cum scurmă în zidărie și se fofilează de-a lungul pereților, târându-și coada printre picioarele mobilelor stil, multe ciobite în camionul ce le transportase cu patruzeci de ani în urmă, din Uranus în Kogălniceanu.

În astfel de momente, Adina Iorgu aprindea televizorul, aprindea veioza, aprindea o țigară și spera să adoarmă cu ochii la vreun film, așa cum pe vremuri spera să adoarmă înaintea lui Jorj. Avea nevoie să-l știe treaz și la pândă, vigilent ca un paznic de far într-o noapte fără lună. Doar că Jorj, mai în vârstă decât ea, fusese mai tot timpul ostenit. Mai ales după ce se pensionase, ajunsese să facă o siestă mică ori de câte ori era lăsat singur. Așa a și murit, în somn. Probabil că, din obișnuință, a închis ochii și i-a fost lehamite să-i mai deschidă.

În curând se făceau zece ani de când se prăpădise și de când Adina Iorgu nu mai avea cu cine să povestească despre Franța și Paris. Asta îi lipsea cel mai tare, lumea lor, o lume diferită de cea cenușie în care îi aruncase regimul, și pe care o construiseră cu migală, din vorbe, cărți, șansonete și imaginație. Împinși de la început unul către altul de muzica lui Brassens, cei doi se preocupaseră să-și clădească o Franța în miniatură în casa și căsnicia lor, o țară povestită și mai puțin vizitată (salariul de profesor nu era spectaculos și nu le-a permis să călătorească prea mult), în care se retrăgeau fericiți, mână în mână, învăluiți în fum și fantasme.

Își transformaseră una din camere în fumoar și, așezați seară de seară unul lângă altul, de aceeași parte a mesei lungi, din lemn, cu ochii la oglinda cu ramă de bronz, de deasupra bufetului de la perete și mintea aiurea, se imaginau bătând la pas, neobosiți, străzile Parisului, din vârful colinei Montmartre, în jos, spre grădinile Tuileries și de-acolo, mai departe, pe Pont Neuf, peste vena albăstruie a Senei, până pe malul celălalt, în Cartierul latin unde, odată ajunși, căutau să se așeze în închipuirea lor la una din măsuțele rotunde, înghesuite pe fâșiile înguste, de trotuar, asaltate la mai toate orele de mulțimea pestriță și gălăgioasă. Se amuzau trecând în revistă, cu voce tare, toate felurile de mâncare franțuzești despre care citiseră sau auziseră, ezitând, chipurile, între une bavette, une blanquette sau une tartiflette, cu alte cuvinte, între un grătar de vită, o ciulama de vițel sau un gratin de cartofi cu brânză și bucățele de bacon. Invariabil li se făcea apoi foame, de se vedeau nevoiți să se întoarcă cu picioarele pe pământul patriei și să cotrobăie în frigider după o porție de tocăniță sau o felie de parizer.

După revoluție, au ajuns în vreo două, trei rânduri în Franța, în fruntea unor grupuri de elevi, însă schimburile se făceau cu licee din orașe de provincie, care, deși pitorești, n-aveau nimic din șarmul și măreția capitalei.

La Paris au mers o singură dată. Era după intrarea României în UE, apăruseră low-costurile, venise criza, ieșiseră la pensie, Jorj, deși arătos, îmbătrânise vizibil, unele lucruri vin pur și simplu prea târziu, i-a spus într-una din zile, când se opriseră pe o bancă, la soare, în Place de Vosges, să-și mănânce sandviciul jambon beurre cumpărat de la brutărie și să-și fumeze țigara de după masă, cu ochii la trecători. Din când în când ciuleau urechea la ce se vorbea în jur, nu simțeau nevoia să comunice unul cu celălalt, erau istoviți de atâta umblat și dornici să se retragă la loc sigur, fiecare în mintea lui, ca într-un pat de o persoană în care nimeni altcineva nu putea să intre și să le tulbure închipuirile. Nu erau încă atât de bătrâni și de storși de putere ca să nu-și mai caute surse de fericire, dar nici nu mai aveau naivitatea să și-o imagineze peste tot, ca în anii tinereții sau în cei imediat de după revoluție, când toate posibilitățile erau pe masă.

Nu aveau de unde să știe că, odată ajunși acasă, Parisul va rămâne definitiv în urmă. O perioadă au tot povestit despre el, atribuindu-i cu fiecare ocazie noi și noi virtuți, pe care mintea lor le recupera nu atât din ceea ce trăiseră și văzuseră, ci mai ales din ceea ce-și imaginaseră atâta amar de vreme, de-a lungul anilor de tinerețe și de primă iubire. Însă, foarte repede, banii au început să se împartă lună de lună între costurile ridicate ale unui apartament mare, într-un bloc vechi, și o fiică emigrată, fără o casă a ei și fără un contract pe termen lung.

Apoi, într-o zi, inima lui Jorj a decis să se oprească, lăsând-o pe Adina Iorgu într-o stare de agitație dată nu doar de dispariția celuilalt, cât de propria ei singurătate cu care nu știa ce să facă. Era prima dată când trebuia să se ocupe de ea și nu era convinsă că avea să fie în stare. În primele seri de după înmormântare, a chemat-o pe Maminca să doarmă pe o canapea, în camera din mijloc, cea cu televizorul, și s-a lăsat consolată și îngrijită ca o fetiță.

– Hai, Griveille, hai să mergem, și-a îndemnat cu blândețe cățeaua madam Iorgu și a deschis larg ușa de la intrare, pășind precaută peste prag. Ar trebui să mă duc într-o zi până la madam Trainicu, la doi, să o rog să-mi scurteze nițeluș pantalonii ăștia, că am început să calc pe ei. Asta e, intru la apă, a spus în barbă și și-a potrivit mai bine geanta pe umăr. Era grea de la umbrelă.

(…) Ajunsă la parter, a ridicat cu grijă ivărul de la ușa masivă, de la intrare, cu feroneria ei complicată, s-a proptit cu umărul în ea și a pășit curajoasă în aerul încă încins, îndemnând-o pe Griveille să o urmeze, cu o smucitură de lesă. Niște nori cenușii, vestitori de ploaie, se înghesuiau ca o turmă de oi într-o margine de cer. Adina Iorgu a deschis geanta, a scos de-acolo o pereche de ochelari cu lentile fumurii și și i-a potrivit pe nas. Dintr-un coș de gunoi prins câș pe stâlpul de iluminat, din fața blocului, un miros greu, de stricat, i-a ațâțat curiozitatea lui Griveille. Înviorată, cățeaua a ridicat botul albit de bătrânețe, cu nările dilatate, și a tras de lesă.

Femeia a șovăit preț de câteva secunde, întrebându-se în ce direcție s-o apuce. Deși de ajuns tot acolo urma să ajungă. Indiferent că o lua la dreapta, către Bulandra, sau la stânga, către Podul Hașdeu, plimbările ei se sfârșeau inevitabil în Parcul Izvor, o întindere de iarbă cu pomi și alei sub care zăcea, ca sub o lespede uriașă, Uranusul ei de altădată. Acel colț de București vechi, crescut cuminte pe Dealul Spirii, un dedal de străduțe în pantă, pavate cu piatră cubică, pe care trăiseră în bună vecinătate case elegante, boierești, lângă locuințe modeste, de târgoveți și meșteșugari, mai toate cu petice de curte și garduri joase, învelite în iederă și caprifoi, condamnate de Ceaușescu la moarte prin buldozer.

Lor, sentința le fusese anunțată de un lucrător de la I.C.R.A.L, cu care se treziseră într-o zi, în curte. Era vară ca și-acum, arșița înmuiase asfaltul și alungase oamenii de pe străzi, iar individul, congestionat la față, cu fruntea transpirată și cămașa bleu, pătată de sudoare, se adăpostise sub corcodușul crescut câș, lângă gard, la doi pași de cărarea pietruită care unea blocul lor, de la stradă, de un altul, ridicat în fundul curții. Taică-su s-a grăbit să-i dea omului un pahar cu sifon, primind, la schimb, o veste îngrozitoare pe care a lăsat-o mai apoi, să cadă, ca o ghilotină, de îndată ce a pășit înapoi, în vestibulul întunecat. Livid la față și cu mâna tremurândă, a pus pe masă o foaie de hârtie cu care a curmat și ultimul licăr de speranță că poate, printr-o minune, casa lor avea să scape distrugerilor nebunești ale lui Nea Nicu.