Gheorghe Vidican, poetul de la Oradea, a debutat în 1994 cu volumul Singurătatea candelabrului, publicând apoi, după 2003 (după ce a împlinit, așadar, vârsta de cincizeci de ani) numeroase culegeri de versuri. Despre cea din 2016, Urma lui Ulysses, mi-am exprimat părerea la timpul potrivit și, parcurgând recentul volum al lui Gheorghe Vidican, Înflorirea frigului (2019), realizez faptul că n-aș avea nimic de revizuit în ceea ce privește caracterizarea generală pe care o făcusem în cronica respectivă pe marginea poeziei autorului. O redau așa cum este, pentru că Înflorirea frigului, cu 25 de poeme cuprinzând fiecare cam 46-48 de versuri, oferă aceeași abordare a poeziei pe care o descrisesem cu acel prilej: „Gheorghe Vidican este… un practicant asiduu al unui soi de suprarealism domestic, fără doctrină și fără teorie, dar impulsionat, în schimb, de convingerea că hazardul imagistic poate rezolva totul într-un poem, dispensându-se de construcție sau de organizare. În poemele sale, versurile se suprapun pur și simplu, fără vreo coordonare logică sau gramaticală. Este ceea ce se cheamă, în retorică, figura parataxei, figură a dislocării și discontinuității”.

Volumul, a cărui lectură nu-i deloc ușoară, căci la emisia „foc cu foc” de enunțuri se adaugă și lungimea poemelor, e deschis de un motto din Nichita Stănescu, („de frigul culorilor, ne îmbrăcăm în lumină”), făcând aluzie, prin titlu, la placheta marelui poet din 1972, Măreția frigului. Autorul Necuvintelor e arborat, de altfel, ca figură tutelară a cărții, șase poeme din cuprins făcând referire directă la Nichita Stănescu, în timp ce prenumele acestuia („nichita”) e inserat în pagină în repetate situații și construcții sintactice. Aceasta ar fi noutatea, de conținut, pe care o aduce Înflorirea frigului, în care atotprezentul „nichita” figurează, dintr-o perspectivă familiară, nu numai ca subiect de elogiu și de venerație, dar și ca un soi de passe-par6tout bun la toate.

Desești, poemul care trimite la numele unei comune istorice din Maramureș, ar explica, în parte, preocuparea obsesivă a lui Vidican pentru autorul Măreției frigului, căci satul, oferind un fel de pelerinaj poeților veniți la festivalul de la Sighetu Marmației, a cultivat și cultivă memoria lui Nichita Stănescu, vizitator cândva al localității. Cititorul trebuie să descopere, printre multele versuri colaterale, pe cele care îl privesc pe Nichita, ca de pildă: „prin desești pașii lui nichita întorc privirile sătenilor în acele ceasornicului/ ochiul lui generează alți ochi în mirosul palincii”; „la desești nichita își ascunde urma în tranșeele săpate de spinii de cactus”; „la desești răcoarea apei e un cântec spală dragostea de oameni cu vorbele lui nichita”; „vremelnicele înserări poartă pașii lui nichita prin poeții veniți la desești să-i dea ascultare”.

Dincolo de a-și fi lăsat „urmele pașilor” prin locurile prin care a trecut, personajul „nichita” joacă nu puține roluri și e pus să participe la o mulțime de acțiuni: „te zidesc în poem cu știrea lui nichita”; „vocea lui nichita o șoaptă a sângelui”; „mă înfășori în bucuria sătenilor mă hrănești cu amintiri despre nichita”.

Se pot decupa citate și din alte poeme, pentru că trebuie să vă imaginați zeci de exemple care încorporează, mai inspirat ori total aiuristic, apelativul folosit de mulți pentru autorul Necuvintelor, care afirma că „poetul, ca și soldatul, nu are viață personală”. Mai interesante sunt, firește, cele în care se simte o legătură cât de cât cu poezia și inspirația, cu titlul metaforic al volumului, cu posibilele conotații ale substantivului din titlu: „înflorirea frigului e un meșteșug știut doar de nichita”; „sub pașii lui nichita crește o lume fără timp”; „înflorirea frigului o stare vastă de îndrăgosteală cade în clepsidra poemului nescris”; „sub pașii lui nichita glasul trecătorilor recită poeme”; „un frig mistic sub pașii lui nichita”; „e frig în vocea lui nichita cireșii înfloresc în frigul lui”; „ninge libertatea frigului în șotronul copilăriei”; „nichita poartă pe umeri solemnitatea clipei în mărime naturală”; „printre dinți ne șuieră un vers din nichita”; „fuge pe contrasens libertatea poemului nichita plin de experimente excentrice/ stăpânește înflorirea frigului”.

Parafrazându-l pe autorul acestor versuri, s-ar putea spune că volumul său propriu constituie o mostră de experiment excentric. La un eventual concurs de poeme într-un vers, Vidican ar ocupa deopotrivă și unul dintre locurile de frunte și unul dintre cele aflate la coada clasamentului. Depinde de hazard.

Dan CRISTEA

(„Luceafărul de dimineaţă”, nr. 1, 2021)