O magie albă asupra cuvântului

Cinci povestiri ce definesc acelaşi eu auctorial propune Aurelia Marin în acest volum. Un amestec borgesian après la lettre întreţine vivacitatea acestei scriituri în care, deseori, autoarea se confundă cu personajele sau cu proiecţiile lor himerice. Dacă ar fi să ne apropiem de proza realist-fantastă contemporană, nu am fi departe de modelul Eliade, atunci când face incursiuni în teritorii ce par dincolo de lume şi de ispitele ei.
Deşi lasă impresia sondării unei realităţi palpabile, Aurelia Marin creează un univers friabil, la limita oniricului, pe care îl percepe într-o manieră proprie. Scriitura are pregnanţă şi individualitate stilistică. Liantul acestor incursiuni în absolut este tocmai fantasticul pe care cititorul îl poate percepe în mod diferit, în funcţie de propria-i personalitate: „M-am trezit la capătul unui vis. Şi ca să nu-l uit, am ţinut ochii închişi, pentru a păstra povestea, în vederea unei rememorări, a unei decriptări… Se făcea că mă aflu într-o sală îngustă cu scaune şi măsuţe joase, ca la grădiniţă, unde trebuia să dau un test de traducător. Din tavan atârnau până deasupra capetelor noastre (eram numai femei) liane subţiri, pline de frunze de culoarea smaraldului şi verde Veronese; pentru că nu venea nimeni să ne ia în seamă, am început să privesc în sus şi, oripilată, am observat că plantele agăţătoare se unduiau sub greutatea unor limacşi lungi cât palma care coborau lent către noi. Nu am apucat să urlu pentru că pe uşă a intrat profesorul (cel puţin aşa îl percepea mintea mea), un bărbat legat peste frunte cu o batistă în carouri, purtând pe mâneca braţului stâng, în semn de doliu, o banderolă neagră, ripsată. Părea mut, deoarece prin semne specifice (pe care, culmea, doar eu le înţelegeam) ne-a comunicat că trebuie să traducem în engleză Vechiul Testament. Toate femeile aveau pe bancă o tăbliţă neagră şi cretă. Eu, nimic. M-a cuprins panica: dacă mă ridicam în picioare, limacşii mi-ar fi acoperit capul şi faţa, dacă stăteam jos, trebuia să comunic examinatorului că nu am pe ce şi cu ce scrie; din nefericire, deşi numai eu pricepusem mesajul, habar n-aveam de semnele prin care comunică surdo-muţii. Îngrozită, am încercat să fug târându-mă pe sub băncuţe dar profesorul, care mă urmărise tot timpul, a ţipat acel Nuuu! sinistru…”

Această libertate de a opta pentru o lectură deschisă, creativă şi personalizată defineşte în mod egal percepţia autoarei asupra lumii dar şi maniera în care interpretează nişte semne venite de dincolo…
Cartea este alertă, plină de vivacitate, dând contur sensibil unor personaje emblematice precum Valer Glas, Lilith, Pia Carp ori George Nechita.

Tulburarea minţii unora dintre personaje devine semnul căutării înfrigurate a unei alte identităţi, ce pluteşte într-o lume paralelă, plină de mister.
O carte ce îmbină tainele fiinţei cu o realitate care ne transformă şi ne subjugă amintirile printr-un prezent-trecut iluzoriu. Faptul că în ultimul text autoarea îşi întâlneşte toate personajele, ca într-un joc absurd, ne aminteşte de personajului lui E. A. Poe, William Wilson, care îşi înjunghie dublul pentru a sfâşia vălul aparenţelor.
Această carte este o magie albă asupra cuvântului.”

Traian T. Coşovei
(AgenţiadeCarte.ro)

„După cinci volume de versuri, Aurelia Marin a trecut la proză. Scrisul său face apel la lirism, la feminitatea literară, chiar când naratorul este un bărbat, ca în nuvela Lilith. De asemenea, autoarea apelează cu largheţe la exotism şi paranormal, încercând să seducă prin descrierea unor peisaje greu accesibile şi bizare, ca şi prin întîmplări ce ies din cadrul comun al existenţei reale. În nuvela menţionată, Lilith este o pictoriţă misterioasă care face o călătorie în Maroc. Naratorul este partenerul ei, un bărbat mai vârstnic, sedus de farmecul inefabil al lui Lilith. Dar Lilith se vede urmărită de o femeie ciudată, care poartă de mână o fetiţă, copie fidelă a ei însăşi la vârsta respectivă. Grupul turiştilor europeni şi japonezi îşi urmează călătoria de un pitoresc convenţional, descris ca în cărţile cu scop turistic, iar Lilith îşi vede tot mai clar sfârşitul în degradarea femeii ce o urmăreşte, dar pe care ceilalţi nu o pot vedea. În final, pictoriţa moare, perfect previzibil, dar tot în chip exotic, muşcată de o viperă a deşertului. Este un tip de proză soft, din categoria celor menite să relaxeze şi să înfioare plăcut cititorul care nu-şi doreşte să fie oripilat, ci fermecat. Naraţiunile sînt naive, iar delicateţea cu care sînt scrise pe-alocuri face totuşi multe concesii amatorismului. Imaginile sînt uneori prea căutate, încercând „efecte speciale”. Ceea ce lipseşte dialogului este credibilitatea, personajele au o vorbire artificială, din cărţi, dar nu din cele mai bune. Doi prieteni stau de vorbă şi unul se exprimă imposibil, cu o ridicolă preţiozitate, astfel: „Nu eşti obligat să accepţi fenomene despre care cei mai mulţi dintre noi nici nu vor să audă, însă, dacă mi-ai cerut părerea, sunt dator s-o exprim”. Apar, din păcate, şi greşeli de exprimare incredibile, jenante pentru o persoană cu studii înalte: ni se spune des că personajele „servesc masa” sau „servesc un ceai”, când, evident, ele sînt cele servite şi doar mănâncă sau îşi beau ceaiul. Dincolo de asemenea scăderi, proza Aureliei Marin îşi poate avea publicul său.”

(Luceafărul nr. 29/2011)

O magie albă asupra cuvântului

Cinci povestiri ce definesc acelaşi eu auctorial propune Aurelia Marin în acest volum. Un amestec borgesian après la lettre întreţine vivacitatea acestei scriituri în care, deseori, autoarea se confundă cu personajele sau cu proiecţiile lor himerice. Dacă ar fi să ne apropiem de proza realist-fantastă contemporană, nu am fi departe de modelul Eliade, atunci când face incursiuni în teritorii ce par dincolo de lume şi de ispitele ei.
Deşi lasă impresia sondării unei realităţi palpabile, Aurelia Marin creează un univers friabil, la limita oniricului, pe care îl percepe într-o manieră proprie. Scriitura are pregnanţă şi individualitate stilistică. Liantul acestor incursiuni în absolut este tocmai fantasticul pe care cititorul îl poate percepe în mod diferit, în funcţie de propria-i personalitate: „M-am trezit la capătul unui vis. Şi ca să nu-l uit, am ţinut ochii închişi, pentru a păstra povestea, în vederea unei rememorări, a unei decriptări… Se făcea că mă aflu într-o sală îngustă cu scaune şi măsuţe joase, ca la grădiniţă, unde trebuia să dau un test de traducător. Din tavan atârnau până deasupra capetelor noastre (eram numai femei) liane subţiri, pline de frunze de culoarea smaraldului şi verde Veronese; pentru că nu venea nimeni să ne ia în seamă, am început să privesc în sus şi, oripilată, am observat că plantele agăţătoare se unduiau sub greutatea unor limacşi lungi cât palma care coborau lent către noi. Nu am apucat să urlu pentru că pe uşă a intrat profesorul (cel puţin aşa îl percepea mintea mea), un bărbat legat peste frunte cu o batistă în carouri, purtând pe mâneca braţului stâng, în semn de doliu, o banderolă neagră, ripsată. Părea mut, deoarece prin semne specifice (pe care, culmea, doar eu le înţelegeam) ne-a comunicat că trebuie să traducem în engleză Vechiul Testament. Toate femeile aveau pe bancă o tăbliţă neagră şi cretă. Eu, nimic. M-a cuprins panica: dacă mă ridicam în picioare, limacşii mi-ar fi acoperit capul şi faţa, dacă stăteam jos, trebuia să comunic examinatorului că nu am pe ce şi cu ce scrie; din nefericire, deşi numai eu pricepusem mesajul, habar n-aveam de semnele prin care comunică surdo-muţii. Îngrozită, am încercat să fug târându-mă pe sub băncuţe dar profesorul, care mă urmărise tot timpul, a ţipat acel Nuuu! sinistru…”

Această libertate de a opta pentru o lectură deschisă, creativă şi personalizată defineşte în mod egal percepţia autoarei asupra lumii dar şi maniera în care interpretează nişte semne venite de dincolo…
Cartea este alertă, plină de vivacitate, dând contur sensibil unor personaje emblematice precum Valer Glas, Lilith, Pia Carp ori George Nechita.

Tulburarea minţii unora dintre personaje devine semnul căutării înfrigurate a unei alte identităţi, ce pluteşte într-o lume paralelă, plină de mister.
O carte ce îmbină tainele fiinţei cu o realitate care ne transformă şi ne subjugă amintirile printr-un prezent-trecut iluzoriu. Faptul că în ultimul text autoarea îşi întâlneşte toate personajele, ca într-un joc absurd, ne aminteşte de personajului lui E. A. Poe, William Wilson, care îşi înjunghie dublul pentru a sfâşia vălul aparenţelor.
Această carte este o magie albă asupra cuvântului.”

Traian T. Coşovei
(AgenţiadeCarte.ro)

„După cinci volume de versuri, Aurelia Marin a trecut la proză. Scrisul său face apel la lirism, la feminitatea literară, chiar când naratorul este un bărbat, ca în nuvela Lilith. De asemenea, autoarea apelează cu largheţe la exotism şi paranormal, încercând să seducă prin descrierea unor peisaje greu accesibile şi bizare, ca şi prin întîmplări ce ies din cadrul comun al existenţei reale. În nuvela menţionată, Lilith este o pictoriţă misterioasă care face o călătorie în Maroc. Naratorul este partenerul ei, un bărbat mai vârstnic, sedus de farmecul inefabil al lui Lilith. Dar Lilith se vede urmărită de o femeie ciudată, care poartă de mână o fetiţă, copie fidelă a ei însăşi la vârsta respectivă. Grupul turiştilor europeni şi japonezi îşi urmează călătoria de un pitoresc convenţional, descris ca în cărţile cu scop turistic, iar Lilith îşi vede tot mai clar sfârşitul în degradarea femeii ce o urmăreşte, dar pe care ceilalţi nu o pot vedea. În final, pictoriţa moare, perfect previzibil, dar tot în chip exotic, muşcată de o viperă a deşertului. Este un tip de proză soft, din categoria celor menite să relaxeze şi să înfioare plăcut cititorul care nu-şi doreşte să fie oripilat, ci fermecat. Naraţiunile sînt naive, iar delicateţea cu care sînt scrise pe-alocuri face totuşi multe concesii amatorismului. Imaginile sînt uneori prea căutate, încercând „efecte speciale”. Ceea ce lipseşte dialogului este credibilitatea, personajele au o vorbire artificială, din cărţi, dar nu din cele mai bune. Doi prieteni stau de vorbă şi unul se exprimă imposibil, cu o ridicolă preţiozitate, astfel: „Nu eşti obligat să accepţi fenomene despre care cei mai mulţi dintre noi nici nu vor să audă, însă, dacă mi-ai cerut părerea, sunt dator s-o exprim”. Apar, din păcate, şi greşeli de exprimare incredibile, jenante pentru o persoană cu studii înalte: ni se spune des că personajele „servesc masa” sau „servesc un ceai”, când, evident, ele sînt cele servite şi doar mănâncă sau îşi beau ceaiul. Dincolo de asemenea scăderi, proza Aureliei Marin îşi poate avea publicul său.”

(Luceafărul nr. 29/2011)

O magie albă asupra cuvântului

Cinci povestiri ce definesc acelaşi eu auctorial propune Aurelia Marin în acest volum. Un amestec borgesian après la lettre întreţine vivacitatea acestei scriituri în care, deseori, autoarea se confundă cu personajele sau cu proiecţiile lor himerice. Dacă ar fi să ne apropiem de proza realist-fantastă contemporană, nu am fi departe de modelul Eliade, atunci când face incursiuni în teritorii ce par dincolo de lume şi de ispitele ei.
Deşi lasă impresia sondării unei realităţi palpabile, Aurelia Marin creează un univers friabil, la limita oniricului, pe care îl percepe într-o manieră proprie. Scriitura are pregnanţă şi individualitate stilistică. Liantul acestor incursiuni în absolut este tocmai fantasticul pe care cititorul îl poate percepe în mod diferit, în funcţie de propria-i personalitate: „M-am trezit la capătul unui vis. Şi ca să nu-l uit, am ţinut ochii închişi, pentru a păstra povestea, în vederea unei rememorări, a unei decriptări… Se făcea că mă aflu într-o sală îngustă cu scaune şi măsuţe joase, ca la grădiniţă, unde trebuia să dau un test de traducător. Din tavan atârnau până deasupra capetelor noastre (eram numai femei) liane subţiri, pline de frunze de culoarea smaraldului şi verde Veronese; pentru că nu venea nimeni să ne ia în seamă, am început să privesc în sus şi, oripilată, am observat că plantele agăţătoare se unduiau sub greutatea unor limacşi lungi cât palma care coborau lent către noi. Nu am apucat să urlu pentru că pe uşă a intrat profesorul (cel puţin aşa îl percepea mintea mea), un bărbat legat peste frunte cu o batistă în carouri, purtând pe mâneca braţului stâng, în semn de doliu, o banderolă neagră, ripsată. Părea mut, deoarece prin semne specifice (pe care, culmea, doar eu le înţelegeam) ne-a comunicat că trebuie să traducem în engleză Vechiul Testament. Toate femeile aveau pe bancă o tăbliţă neagră şi cretă. Eu, nimic. M-a cuprins panica: dacă mă ridicam în picioare, limacşii mi-ar fi acoperit capul şi faţa, dacă stăteam jos, trebuia să comunic examinatorului că nu am pe ce şi cu ce scrie; din nefericire, deşi numai eu pricepusem mesajul, habar n-aveam de semnele prin care comunică surdo-muţii. Îngrozită, am încercat să fug târându-mă pe sub băncuţe dar profesorul, care mă urmărise tot timpul, a ţipat acel Nuuu! sinistru…”

Această libertate de a opta pentru o lectură deschisă, creativă şi personalizată defineşte în mod egal percepţia autoarei asupra lumii dar şi maniera în care interpretează nişte semne venite de dincolo…
Cartea este alertă, plină de vivacitate, dând contur sensibil unor personaje emblematice precum Valer Glas, Lilith, Pia Carp ori George Nechita.

Tulburarea minţii unora dintre personaje devine semnul căutării înfrigurate a unei alte identităţi, ce pluteşte într-o lume paralelă, plină de mister.
O carte ce îmbină tainele fiinţei cu o realitate care ne transformă şi ne subjugă amintirile printr-un prezent-trecut iluzoriu. Faptul că în ultimul text autoarea îşi întâlneşte toate personajele, ca într-un joc absurd, ne aminteşte de personajului lui E. A. Poe, William Wilson, care îşi înjunghie dublul pentru a sfâşia vălul aparenţelor.
Această carte este o magie albă asupra cuvântului.”

Traian T. Coşovei
(AgenţiadeCarte.ro)

„După cinci volume de versuri, Aurelia Marin a trecut la proză. Scrisul său face apel la lirism, la feminitatea literară, chiar când naratorul este un bărbat, ca în nuvela Lilith. De asemenea, autoarea apelează cu largheţe la exotism şi paranormal, încercând să seducă prin descrierea unor peisaje greu accesibile şi bizare, ca şi prin întîmplări ce ies din cadrul comun al existenţei reale. În nuvela menţionată, Lilith este o pictoriţă misterioasă care face o călătorie în Maroc. Naratorul este partenerul ei, un bărbat mai vârstnic, sedus de farmecul inefabil al lui Lilith. Dar Lilith se vede urmărită de o femeie ciudată, care poartă de mână o fetiţă, copie fidelă a ei însăşi la vârsta respectivă. Grupul turiştilor europeni şi japonezi îşi urmează călătoria de un pitoresc convenţional, descris ca în cărţile cu scop turistic, iar Lilith îşi vede tot mai clar sfârşitul în degradarea femeii ce o urmăreşte, dar pe care ceilalţi nu o pot vedea. În final, pictoriţa moare, perfect previzibil, dar tot în chip exotic, muşcată de o viperă a deşertului. Este un tip de proză soft, din categoria celor menite să relaxeze şi să înfioare plăcut cititorul care nu-şi doreşte să fie oripilat, ci fermecat. Naraţiunile sînt naive, iar delicateţea cu care sînt scrise pe-alocuri face totuşi multe concesii amatorismului. Imaginile sînt uneori prea căutate, încercând „efecte speciale”. Ceea ce lipseşte dialogului este credibilitatea, personajele au o vorbire artificială, din cărţi, dar nu din cele mai bune. Doi prieteni stau de vorbă şi unul se exprimă imposibil, cu o ridicolă preţiozitate, astfel: „Nu eşti obligat să accepţi fenomene despre care cei mai mulţi dintre noi nici nu vor să audă, însă, dacă mi-ai cerut părerea, sunt dator s-o exprim”. Apar, din păcate, şi greşeli de exprimare incredibile, jenante pentru o persoană cu studii înalte: ni se spune des că personajele „servesc masa” sau „servesc un ceai”, când, evident, ele sînt cele servite şi doar mănâncă sau îşi beau ceaiul. Dincolo de asemenea scăderi, proza Aureliei Marin îşi poate avea publicul său.”

(Luceafărul nr. 29/2011)