Ziarul Timpul acuzat în Parlament

Ziarul Timpul acuzat în Parlament

45.00 lei

Nicolae GEORGESCU s-a născut la 6 septembrie 1950 în satul Jupâneşti, judeţul Argeş. A absolvit Facultatea de limbi clasice în 1973, după care a fost profesor un timp, apoi bibliotecar la Biblioteca Academiei Române.

În 1980 a debutat cu critică literară la revista Luceafărul a Uniunii Scriitorilor din România. A fost un timp redactor principal la Viaţa Culturală a Capitalei, apoi a întemeiat, împreună cu Mircea Mâciu, sub directoratul acad. Mihail Drăgănescu, revista Academica a Academiei Române. În 1997 şi-a susţinut doctoratul la Universitatea din Bucureşti, ajungând la gradul de profesor universitar (2004).

A publicat cărţi de istorie literară, de eminescologie, ediţii dar şi romane. Din anul 2005 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar din anul 2007 este membru al Academiei Oamenilor de ştiinţă din România (Aoş). Este un reper mai ales în domeniul eminescologiei, studiile sale fiind foarte des citate, comentate, combătute, aprobate, completate. Ca metodă de cercetare şi-a impus mai întâi respectul faţă de trecut, apoi iarăşi respectul faţă de trecut şi în al treilea rând tot respectul faţă de trecut. Deviza lui este şi cea a lui N. Iorga: Nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti.

Premiul „Titu Maiorescu” al revistei Convorbiri literare pe anul 2025.

  • An apariție: 2025
  • Număr de pagini: 326
  • Format: 13 x 21 cm
ISBN 978-973-37-2913-6 Categorii: ,

Autor: Georgescu Nicolae

Descriere

Primul ministru este convins că „abusurile de presă se fac de acei care nu au nici un echo în națiunea română (aplauze), de jurnalele D-voastră”, în timp ce „națiunea română este în condițiuni astfel cum nu poate prinde rădăcini în sânul ei ideile de subversiune de care este frământată astăzi societatea occidentală; fiindcă noi nu avem astăzi un proletariat, pentru că la noi orice român are ce apăra, pentru că are ceva a poseda și nu suntem nevoiți să trecem prin ceea ce au trecut alte societăți…”. Aici Monitorul oficial consemnează în paranteză „întreruperi”; M. Eminescu va arăta în suficiente articole de ziar că la noi în țară exista un proletariat care consta din vânători de posturi… I.C. Brătianu revine, răspunzând acestor întreruperi: „Apoi, dacă este acel proletariat, pentru acela n-avem nevoie să luăm măsurile pe care le-au luat celelalte societăți europene, căci cu un singur articol de lege provizoriu vom ști să populăm mânăstirile cu acei vagabonzi în mănuși albe, și să le tăiem pofta de instigațiuni și machinațiuni, care sunt străine Țării Românești și care nu găsesc în România aderenți decât în cei care sunt flămânzi de putere sau de Domnie și în acei care nu au ce mânca, numai din cauză că nu sunt obișnuiți să muncească (aplauze); numai la aceștia găsesc un echo. Ei bine, pe acești vagabonzi, străini mai toți, îi vom lovi și vom face ca acei care ar putea deveni victima lor să fie puși la adăpost de asemenea nenorociri.

  1. C. BRĂTIANU (M.O., martie 1881, p. 1784)

 

– Ne faceți acuzările cele mai violente, dar să fiți siguri că nu vom face procese de presă decât atunci când vom vedea că presa aduce într-adevăr un pericol pentru țară, și să fiți încredințat, d-le Maiorescu, că atunci când vom vedea că este un pericol pentru statul românesc nu principiile absolute ne vor opri de a lua măsurile cele mai energice în contra oricui, și atunci poate vor fi mulți dintre D-vs care vor țipa mai tare. Dar nu numai în contra D-voastră, ci chiar în contra amicilor mei celor mai intimi, în contra fraților mei, în contra tatălui meu, dacă ar trăi, voi lua acele măsuri, dacă voi vedea că ei pun în pericol statul român.

  1. C. BRĂTIANU (M.O., martie 1881, p. 1782).

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care scrii o recenzie pentru „Ziarul Timpul acuzat în Parlament”

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top