Nu-mi mai amintesc dacă vedeam aievea ceea ce povestesc acum sau dacă, nu cumva, cristalele de gheaţă, dansând frenetic în aerul expirat, nu erau altceva decât fulgi de zăpadă rămaşi, în imaginaţia mea, din alte anotimpuri.
Din vremuri în care ea îi sorbea cu nesaţ din încreţiturile frunţii mele, după ce mă obliga să stau minute în şir întins şi nemişcat în zăpadă şi cu faţa spre ninsorile nesfârşite. Şi cum mai străluceau aştrii argintii în părul ei!
Vremea de după şi Lila
36.00 lei
- An apariţie: 2022
- Format: A5
- Număr de pagini: 196
Descriere
Nu-mi mai amintesc dacă vedeam aievea ceea ce povestesc acum sau dacă, nu cumva, cristalele de gheaţă, dansând frenetic în aerul expirat, nu erau altceva decât fulgi de zăpadă rămaşi, în imaginaţia mea, din alte anotimpuri.
Din vremuri în care ea îi sorbea cu nesaţ din încreţiturile frunţii mele, după ce mă obliga să stau minute în şir întins şi nemişcat în zăpadă şi cu faţa spre ninsorile nesfârşite. Şi cum mai străluceau aştrii argintii în părul ei!
Recenzii
Trebuie să fii autentificat pentru a publica o recenzie.
violuc2380 –
https://www.mediafax.ro/cultura-media/o-carte-pe-zi/o-carte-pe-zi-vremea-de-dupa-si-lila-de-viorel-bucur-22129735
violuc2380 –
STELIAN ŢURLEA
19.09.2023
O carte pe zi: „Vremea de după și Lila”, de Viorel Bucur
„Care va fi, de-acum încolo, locul meu între iluzie și certitudine? Voi reuși să-l identific cu prccizie, după o asemenea experiență?” se întreabă naratorul.
Ar trebui să spunem câteva cuvinte, înainte de semanalarea cărții de astăzi, despre acest scriitor transilvănean puțin cunoscut, născut în 1955 la Bogata de Mureș, cu studii de chimie la Iași, stabilit la Karlsruhe, Germania, care a publicat poezie și proză, după 2010. Am mai semnalat acum vreo cinci ani un roman de-al său, „Numele Clarei”: pe scurt, destinul unei săsoaice din Transilvania, care a trecut prin multe orori ale comunismului, a emigrat în Germania, unde a ajuns asistentă șefă într-o clinică, întâlnește un medic, emigrant și el, căruia îi povestește, după o noapte de dragoste, toate prin câte a trecut.
Romanul de acum e și mai ciudat. Personajului principal, naratorul, îi moare, după mulți ani de conviețurire, partenera, Diana, în somn. Abulic, nu știe ce să facă, încuie apartamentul și își caută un vechi prieten, Ion, pe care nu-l mai văzuse de ani buni, fostul iubit al femeii moarte acum. „Cea mai ciudată, cea mai neobișnuită, cea mai nefirească ființă pe care o întâlneam vreodată” cu care trăise „un timp punctat de despărțiri inevitabile sau de reuniri neașteptate”, cu „momente de sinceritate rară”. De fapt, toți trei fuseseră laolaltă într-o vreme, se separaseră, la inițiativa femeii. Prietenul, îmbătrânit brusc cu zeci de ani de vestea morții Dianei, se ocupă de înmormântare. În tot acest timp, prin mintea naratorului trec episoade cu fata Lila, cunoscută de el pe când era un puști și furau împreună struguri dintr-o vie, fugăriți de un câine imens, fată ajunsă adolescentă și moartă într-o râpă de lut în care malul s-a prăbușit peste ea („Nu erai frumoasă, și totuși erai cea mai frumoasă din lume. Comoara ta cea mai de preț era în priviri, acolo unde nimeni, până la mine, nu avea timp să se uite: ochii violeți, cum sunt numai florile mălinilor sălbatici ce cresc, fără să-i observe cineva, pe râpele sălbăticite ale dealurilor de lut. Ți-am spus în aceeași secundă Lila. Și niciodată n-am avut nevoie să-ți știu adevăratul nume.”)
Naratorul are impulsul să-și vadă locurile natale, urmează o călătorie, abulică și ea, cu trenul, în care întâlnește o femeie cu o fetiță, femeia îi povestește cum a fost alungată din raiul în care trăise după ce fusese socotită vrăjitoare („destinul ei îl conștientizam oarecum a fi suprapus peste cel al Lilei, dar numai până la un punct”), mai apare o poveste cu un cioban-criminal, asemenea ca în Miorița, căutarea mormântului Lilei, liniștirea rudelor care se temeau că naratorul sosise ca să vândă pământurile… Naratorul face drumul invers. „În gară mă aștepta Ion, poate singurul care mă putea readuce în lumea reală.”
STELIAN ŢURLEA
19.09.2023
O carte pe zi: „Vremea de după și Lila”, de Viorel Bucur
„Care va fi, de-acum încolo, locul meu între iluzie și certitudine? Voi reuși să-l identific cu prccizie, după o asemenea experiență?” se întreabă naratorul.
Ar trebui să spunem câteva cuvinte, înainte de semanalarea cărții de astăzi, despre acest scriitor transilvănean puțin cunoscut, născut în 1955 la Bogata de Mureș, cu studii de chimie la Iași, stabilit la Karlsruhe, Germania, care a publicat poezie și proză, după 2010. Am mai semnalat acum vreo cinci ani un roman de-al său, „Numele Clarei”: pe scurt, destinul unei săsoaice din Transilvania, care a trecut prin multe orori ale comunismului, a emigrat în Germania, unde a ajuns asistentă șefă într-o clinică, întâlnește un medic, emigrant și el, căruia îi povestește, după o noapte de dragoste, toate prin câte a trecut.
Romanul de acum e și mai ciudat. Personajului principal, naratorul, îi moare, după mulți ani de conviețurire, partenera, Diana, în somn. Abulic, nu știe ce să facă, încuie apartamentul și își caută un vechi prieten, Ion, pe care nu-l mai văzuse de ani buni, fostul iubit al femeii moarte acum. „Cea mai ciudată, cea mai neobișnuită, cea mai nefirească ființă pe care o întâlneam vreodată” cu care trăise „un timp punctat de despărțiri inevitabile sau de reuniri neașteptate”, cu „momente de sinceritate rară”. De fapt, toți trei fuseseră laolaltă într-o vreme, se separaseră, la inițiativa femeii. Prietenul, îmbătrânit brusc cu zeci de ani de vestea morții Dianei, se ocupă de înmormântare. În tot acest timp, prin mintea naratorului trec episoade cu fata Lila, cunoscută de el pe când era un puști și furau împreună struguri dintr-o vie, fugăriți de un câine imens, fată ajunsă adolescentă și moartă într-o râpă de lut în care malul s-a prăbușit peste ea („Nu erai frumoasă, și totuși erai cea mai frumoasă din lume. Comoara ta cea mai de preț era în priviri, acolo unde nimeni, până la mine, nu avea timp să se uite: ochii violeți, cum sunt numai florile mălinilor sălbatici ce cresc, fără să-i observe cineva, pe râpele sălbăticite ale dealurilor de lut. Ți-am spus în aceeași secundă Lila. Și niciodată n-am avut nevoie să-ți știu adevăratul nume.”)
Naratorul are impulsul să-și vadă locurile natale, urmează o călătorie, abulică și ea, cu trenul, în care întâlnește o femeie cu o fetiță, femeia îi povestește cum a fost alungată din raiul în care trăise după ce fusese socotită vrăjitoare („destinul ei îl conștientizam oarecum a fi suprapus peste cel al Lilei, dar numai până la un punct”), mai apare o poveste cu un cioban-criminal, asemenea ca în Miorița, căutarea mormântului Lilei, liniștirea rudelor care se temeau că naratorul sosise ca să vândă pământurile… Naratorul face drumul invers. „În gară mă aștepta Ion, poate singurul care mă putea readuce în lumea reală.”