Voci din Câmpiile Elizee

Descriere

Primul interviu l-am publicat pe când eram student la jurnalism (iunie 1970). De atunci, am avut şansa de a dialoga cu numeroase personalităţi ale literaturii române, şi nu numai, cele mai multe convorbiri cu ele intrând în volumele Răspuns şi răspundere (1989), Spunerea de sine (1994), Prezenţa celuilalt (1997), Micşorarea distanţei (2004), Răspund, deci exist (2008).
Şi iată noua ediţie a volumului-ecou Voci din Câmpiile Elizee care, înainte de toate, e un omagiu adus minunaţilor mei colegi, cei mai mulţi dintre ei şi prieteni, plecaţi pe tărâmul neuitatelor umbre. Un volum cu vocile (… scrise) ale unor scriitori importanţi care, pe parcursul unui sfert de secol, au răspuns noianului de întrebări, pe care le-am tot izvodit, pornind de la creaţia, de la destinul lor. Probabil, aceste pagini intră în contextul general al istoriei literaturii române, fiind mărturii-document, ce conţin momente relevante din starea scrisului artistic contemporan de pe ambele maluri ale Prutului, atestând integritatea spirituală românească.
E o cale de durată şi durabilă, marcată de borne de la A la Z: de la Alexandru Ioan la Zeletin C. D. E o călătorie în spaţiile memorabile pe un cuprins cronologic Viaţă – Memorie cuprinsă între anii de naştere 1914 (Bogdan Istru) şi 1954 (Radu G. ţeposu).
Ce şansă generoasă să discuţi cu atâtea personalităţi! Ce noi universităţi treci tu prin ideaţia şi graţia rostirii lor! Prin urmare, Vocile… sunt înregistrate în prezenta carte-ecou a polifoniilor emotive, dar şi a diversităţilor ideatice, a atitudinilor prin care s-a făcut şi se face remarcată literatura română, ca originalitate, cromatică şi modernitate distinctă, în contextul scrisului beletristic universal.
Leo BUTNARU

Leo Butnaru… Este imposibil să nu-l fi cunoscut, dacă îţi îngădui „zăbava cetitului” de ziare, reviste, cărţi şi, mai nou, publicaţii online, bloguri. Dacă în politică ducem lipsă de modele locale, Leo Butnaru poate fi considerat un model, ba chiar un fenomen în domeniul său, al scrisului literar.
Leo Butnaru se evidenţiază printre confraţii de litere prin non-conformism, prin faptul că are caracter, că nu se apleacă sub „vremi”. În perioada ocupaţiei, el nu a încercat, ca mulţi alţii, să deschidă uşa redacţiilor şi editurilor cu versificaţii dedicate partidului, lui Lenin, Marx etcetera. În cartea sa de debut, Aripă în lumină (1976) nu găseşti niciun vers care să poată fi considerat tribut ideologic. Cu excepţia celor salvaţi de „perestroika”, a fost unicul dintre poeţii importanţi din RSSM care nu a scris despre Lenin (menţionasem cândva în Convorbiri literare doi poeţi non-conformişti, dar nu demult am descoperit că cel de-al doilea s-a „înecat la mal”, l-a elogiat pe „Ilici” când nu mai era obligatoriu să o facă; se vede că unii scriitori erau admiratori sinceri ai „genialului conducător”).
Scriitor firesc, complex, conştient de valoarea şi destinul său, Leo Butnaru munceşte disciplinat, sistematic, laborios, fără să-i pese prea mult de popularitatea, care, se ştie, nu se află întotdeauna în raport de proporţionalitate cu talentul. Nici Academia care, de altfel, nu-i acordă atenţia cuvenită, după cum observă Arcadie Suceveanu, nu-l „abate cu ispita-i de la trebi”. Leo Butnaru scrie din vocaţie şi sentimentul datoriei, asemeni ciocârliei care cântă deasupra câmpului, indiferent dacă trilurile ei se aud sau nu în cabina tractoristului care lucrează pământul (parafrază a uneia din poeziile sale de debut). Le va auzi neapărat, când va opri motorul.

Nicolae NEGRU